Ca să nu-mi crape iarăşi capul (căci motive ar fi destule) schimb urgent macazul şi abandonez subiectul pentru care mă aşezasem în faţa calculatorului. De fapt, puţin tot am să îl abordez, dar numai şi numai ca să fac o introducere pentru ce va urma.
Aşadar, tocmai am citit pe undeva că se intenţionează legalizarea (sau reglementarea, că cică n-ar fi acelaşi lucru) bacşişului pe care îl lăsăm (sau nu) atunci când mergem la restaurant. Mi-a crescut tensiunea când am văzut aşa ceva pentru că, vreau sau nu vreau, nota de plată ar urma să se majoreze (teoretic deocamdată) cu 10 procente (întrucât ciubucul destinat chelnerului va fi trecut pe ea). Ei bine, mine nu-mi convine şi ca să plecăm de la premise corecte aflaţi că nu sunt deloc zgârcită şi că prin restaurante umblu mai mult în scop profesional, dar atunci când o fac (fie că e vorba despre faptul că sunt în vacanţă, că iau masa împreună cu prietenii în oraş sau câ îmi comand meniul zilei la birou) vreau să am libertatea de a decide ce, cui şi cât las. Vrei tu stat român să impozitezi toate veniturile oamenilor care muncesc? Perfect, nu vreau să-ți stau în cale! Dar ar fi bine să faci cumva să nu bagi mâna tot în buzunarul meu. Căci pot fi momente când mâncarea și servirea nu mi-au plăcut sau, pur și simplu, nu mai am ăia 10% în buzunar.
Mă opresc aici cu nervii pe ziua de azi și, mai bine, zâmbesc unei amintiri. Una legată, evident, de ciubuc.
Scriam, acum ceva vreme, despre o vacanță începută cu multe peripeții, cea de la Lacu Roșu. Nu știu dacă vă mai amintiți poveștile despre plecarea noastră precipitată (și după o noapte nedormită), despre cele câteva sute de kilometri parcurși și despre cum am cătat vreo două ore un loc în care să dormim. Ei bine, când a fost vorba de luat masa, lucrurile s-au dovedit chiar ușoare. Deși stațiunea era plină, “restaurantele” erau aproape goale. De ce am pus ghilimele? Pentru că denumirea este improprie pentru locurile în fața cărora am ajuns în fapt de seara și cu stomacul lipit de spate. Amplasate într-un fel de târg (știți și voi, cu siguranță, locurile acelea din stațiuni înțesate cu zeci de construcții, un fel tarabe mai evoluate), aceste “restaurante” erau de fapt niște corturi mobilate cu mese și bănci de lemn, dar la foamea care ne era, cine să mai facă mofturi. Aşa că am intrat într-unul dintre primele, poftiţi politicos (chiar insistent) de doi băieţi care vorbeau destul de aproximativ româneşte. Am avut parte de cea mai dezastruasă servire şi nici mâncarea (ciolan copt, specifică locului) nu a fost senzaţională. Cu toate acestea acolo am lăsat cel mai consistent cibuc pe care l-am dat unor chelneri. Pare ciudat, nu?
Probabil că este ciudat să plătești suplimentar niște servicii proaste, dar băieții ăia doi (despre care am aflat că erau studenți și își făceau bani de buzunar pentru vacanță), așa, vorbind rău românește, uitând să ne aducă tot ce am coandat și fiind la un pas să îmi pună faimosul ciolan în poală, au fost cei mai drăguți și amabili chelneri pe care i-am întâlnit vreodată. S-au străduit, în stilul lor caracteristic, să ne simțim cât mai bine: ne-au indicat masa cea mai bună (care, parol, nu se deosebea cu nimic de celelalte), ne-au spus, complice, că și-au permis să aleagă pentru noi porțiile cele mai generoase, au șters firimituri inexistente, ne-au prezentat stațiunea și locurile care meritau văzute (între noi fie vorba, nu prea multe) și au roit în jurul nostru gata să ne îndeplinească orice dorință. M-au amuzat teribil, ba chiar mi-a fost foarte drag de ei. Și îmi este și acum pentru zâmbetul pe care mi l-au adus pe buze într-o seară a unei duminici ploioase.
10 thoughts on “Un zâmbet (și temă nouă)”