Am auzit de multe ori expresia “istoria se repetă”. Ultima dată de la soțul meu, sâmbătă. Dar să încep cu începutul.
Sâmbătă am plecat în mult așteptata vacanță. Cam ciuntită, din păcate, datorită împrejurărilor. O vacanță la care m-am tot gândit fără să am timp să o pregătesc. Așa ca m-am trezit la 3, am lucrat până la 8.30 ceva ce nu suporta amânare, am făcut bagajele si la ora 11 eram deja într-o benzinărie, alimentând. Tentativa de a face rezervări (care avusese loc cu o zi înainte) eșuase, dar m-am gândit că este imposibil să nu găsesc ceva la fața locului.
Drumul a fost relativ OK. Aglomerație până la Alba Iulia, apoi destul de lejer. Am ajuns într-un Gheorghieni în care plouase torențial și pe străzi se scurgeau râuri de ape, am prins în plină desfășurare câteva rafale puternice de ploaie (pe niște serpentine care mi-au făcut gol în stomac și pe un drum nu chiar bine întreținut) și am ajuns cu bine și destul de repede la destinație. Lacul Roșu. Aici avea să înceapă aventura. Care sunt șansele să găsești o cameră liberă dacă este august, este sîmbătă și pe desupra ziua în care ai ajuns este tocmai ziua localității? Vă spun eu, aproape ZERO. Am bântuit pe la toate ușile care ne-au ieșit în cale, am sunat la toate numerele de telefon afișate pe stâlpi și am primit mereu același răspuns: “nu mai avem locuri libere”. Așa se face că ne-am adus aminte de luna noastră de miere (despre care nu de multă vreme v-am povestit) și jumătatea mea a ajuns să le dea dreptate celor care spun că istoria se repetă. Spre deosebire de vremurile acelea când m-am așezat pe geamantanul meu maro și am plâns, de data aceasta am ținut-o tot într-un râs și o voie bună. Oare pentru că geamantanul de acum este roșu?
Într-un final am reușit să ne cazăm, la o vilă modestă (unde ni se oferise o cameră și ceva mai devreme, dar strâmbasem din nas), fericiți că avem un pat și o pernă curată pe care să punem capul și că am ajuns cu 5 minute mai devreme decât alți disperați ca și noi.
Lacu Roșu m-a impresionat. În toate felurile posibile. O să încep cu plusurile. Peisajele sunt năucitoare și te lasă fără suflare. Nu neapărat lacul, care între noi fie vorba nu este prea roșu. Drumul până acolo și Cheile Bicazului par însă desprinse dintr-o carte cu cele mai frumoase fotografii din lume. Minusuri? Multe. Stațiunea îmi amintește cumva de Straja. Totul pare construit la voia întâmplării. Iar haosului i se adaugă murdăria. Omniprezentă. Ciudat mi s-a părut și că, deși era plin de turiști peste tot, terasele erau cam goale. Am dat vina pe criză și pe lipsa banilor, dar la fel de puțină lume a fost și la concertul Iris, unul cu intrare liberă și organizat magistral. E adevărat că Irisul nu mai este cel pe care îl știam cândva, dar mie mi-a plăcut fiecare clipă. Sonorizare impecabilă, jocuri de lumini spectaculoase, muzica pe gustul meu. Să se fi manelizat oare țara asta atât de mult încât doar la un anumit gen de șușe se înghesuie lumea? Nu știu…
Am scurtat perioada pe care mi-o propusesem pentru ședere în Lacu Roșu și acum vă scriu din Sighișoara. Nu pentru că nu m-am putut desprinde de tot de blog ci pentru că picioarele mele refuză să mă mai poarte pe străduțele pietruite ale frumoasei cetăți medievale. Așa că în pauza de refacere a singurului mijloc de locomoție acceptat aici, scriu…
Am regăsit o Sighișoară mai frumoasă decât mi-o aminteam. Acum 4 ani, la ultima mea vizită aici, se executau lucrări de reabilitare. Acum totul este pus la punct și, deși este plin de vizitatori de toate națiile, curățenia este la ea acasă.
Nici aici nu am fost lipsiți de aventură. După ce ne-am cazat la Casa Lia, loc pe care îl cunoșteam și unde am găsit aceleași gazde primitoare, ploaia torențială ne-a ținut prizonieri ceva vreme într-un pub unde am mers să mâncăm. Ne-am întors la pensiune uzi până la piele și cu gândul că potopul de apă care pică din cer (și nu exagerez deloc când spun asta) nu se va mai opri niciodată. Dar s-a oprit și astăzi este o zi superbă. Am străbătut fiecare colțișor al cetății, iar mai spre seară, când lumina se va mai îmblânzi o să ieșim să facem poze.
N-aș vrea să trec cu vederea escala pe care am făcut-o la Salina Praid. Este un loc spectaculos și totul este foarte bine organizat. Mi-a plăcut. A meritat fiecare bănuț din cei 22 lei pe care i-am plătit la intrare.
Aș atașa și câteva poze, dar… am uitat cablul de descărcat acasă… Voi face acest lucru când vacanța deja se va fi încheiat! Nu mai am mult din ea, din păcate. Ce este frumos trece ca un vis.
Bătrîneţea, ‘tu-i mama ei!
Sau poate… soarta? 
Mă refer la cablul ăla. Hai s-o dăm pe românismele noastre: tot răul spre bine. 
Despre Iris ţi-ar putea povesti Loredana. Cred că motivul principal pentru dezamăgirea majoră este faptul că de atîta amar de vreme, Cristi Minculescu a fost emblema trupei, a fost “trademark-ul” ei, dacă vrei, iar acum, în lipsa lui, lumea – cunoscătorii şi fanii (sau foştii, mai bine zis) – au (re)simţit “divorţul” ca pe o moarte artistică. Dacă-mi permiţi o paralelă – sau un fel de – şi eu am ascultat-o pe Agnetha Fältskog cu piesele ei single, dar nu mai are nici un fel de farmec fără Benny, Bjorn şi Anni-Frid.
Pînă la urmă, cred că amintirile nu au mare farmec şi se disipă repede dacă nu au fost evenimente neprevăzute (şi poate nedorite) care să le întipărească bine în memorie. Poate tocmai ăsta-i farmecul vieţii: bucuria de după necaz.
Distracţie plăcută în continuare, în ciuda piedicilor!
Dragoș, soarta, evident.
Tot din cauza ei mă dor și picioarele. 
Cât despre piedici, nu le-am luat în seamă. E perfect!
Şi-apoi perfect să fie şi în continuare!
Sper ca la salina Praid ai lasat un mesaj scrijelit in perete pentru mine, ca ma duc si eu peste vreo 2 saptamani. Bine ca am aflat cat costa biletul!:)
N-am scrijelit, că nu mi-a dat prin minte.
Dar la tine m-am gândit. Am trecut prin Joseni, știi tu ăla despre care spune la TV că e cel mai frig. Atâtea berze nu am văzut în viața mea!
Nu merge cu stickul direct în laptop? Eu așa fac mai nou, că de la cablu ( sau programul pe care-l necesită) se sinucide windowsul!
Chef și voie bună în continuare!
Nu merge. Că am card CF. Dar ajung eu acasă. Chef am și voie bună cât cuprinde. Din păcate însă se va termina.
Salina Praid este intr-adevar maestuoasa si isi merita toti banii!..singurul neajuns la data vizitarii, acum vreo 3 ani, a fost ca restaurantul din interior (omniprezent in pliantele de promovare) era inchis..si, oricat de bine te-ai simti intr-un loc, nu e maxim cand esti cu stomacul gol
De data asta era deschis.
Și mirosea înnebunitor. Nu ne-am oprit. Dar salina m-a impresionat. Exisă și lucruri făcute cu cap în țara asta. Și apropo de Hunedoara pe care o promovezi tu cu atâta drag, azi am întâlnit niște bucureșteni care veneau de la noi și îmi povesteau cât de impresionați au fost de castel și de Rusticul din Centru Vechi. 
Pai nici nu ati plecat bine in vacanta si se si termina?Ce pacat!Eu nu cred ca s-a “manivelizat” in proportie atat de mare, poate doar nu a fost mediatizat concertul.Cat despre poze, bine ca le=ai luat ca de descarcat mai e timp si dupa, nu irosi din putinul timp care v-a ramas, destul ca ne-ai luat in seama si ne-ai purtat pe itinerarul vostru de vacanta, multumim!Si have fun pe mai departe!
Bucura-te de vacanta, draga mea!
Eu n-am mai fost în Sighișoara tot așa, de vreo 4-5 ani…și atunci era tot în construcție, dar am prins ceva concerte și câteva spectacole de teatru și n-am mai avut ochi pentru gunoaie.
Bucură-te de zilele de “odihnă” activă rămase!
Am fost si noi la Lacu Rosu acum 3 ani si ai dreptate, ceea ce a facut Dumnezeu e superb, ceea ce au facut oamenii…e deplorabil. Sighişoara am prins-o tot in lucrari de reabilitare si plina de praf acum 4 ani, trebuie sa o repetam si noi, caci acum aud numai lucruri de bine.
Vacanta frumoasa in continuare! Abia astept pozele
Ce drăguț. Mie mi se pare că sunt provocări cărora e musai să le faceți față cu zâmbetul pe buze…
Lacul Roșu mi-a plăcut și mie și mi-a rămas regretul de a nu fi făcut o plimbare pe el…
Hai, vă doresc o vacanță fără alte – nu multe – probleme. Dar, astea nu sunt probleme, nu vă panicați. Luați lucrurile ușor…
Doamne, ce amintiri provoci! Dar măcar ai băut un ceai la Casa Cositorarului în Sighişoara? Mihai al meu le-a mâncat mierea din bol. A garnisit prăjitura cu ea, de-am lăsat bacşiş mai mare…de ruşine. În rest…ce să zic…aştept septembrie…cu dor de vacanţă, chiar spre octombrie…of…
Vine el și septembrie. Mai repede decât pare. La casa cositorarului nu am băut ceai. Nici măcar cafea. Dar am stat într-o seară pe terasa de la Scara acoperită. Și am savurat zgomotele tot mai slabe ale cetății care se pregătea de culcare.
frumoase imagini evoci, drumuri pe care nu le-am mai batut de cativa ani. din pacate cu toata frumusetea peisajelor, datorita locuitorilor parca tot imi vine sa merg afara din tara, sa fiu tratata corect si sa beneficiez de curatenie si liniste…