Mi-am amintit ieri, aparent întâmplător, de un film. Se numește Mondo cane (titlu deloc greu de tradus) și este din 1962. Primul meu contact cu el s-a întâmplat cam în vremea din care am primele amintiri. Nu știu ce impresie mi-a lăsat atunci acel film dur, probabil că nici una (din fericire, căci nu este un film la care să-ți duci copilul foarte mic), dar ani de zile mi-am amintit despre el ca și cum ar fi fost alcătuit dintr-o singură secvență, una în care niște oameni mănâncă un fel de clătite umplute cu ceva vietăți mișcătoare.
L-am revăzut (deși este improprie exprimarea, prima lui vizionare nu contează chiar deloc) cândva, atunci când internetul ne-a adus în case posibilitatea de a urmări evenimentele în timp real, dar și de a le accesa ușor pe cele care au devenit deja istorie. M-a impresionat, dar văzusem deja destul de multe documentare și, unele lucruri care în 1962 trecuseră drept senzaționale, mi-erau deja cunoscute. Știam deja despre destule acte de cruzime și obiceiuri ciudate, despre excentricități de neimaginat și ritualuri anacronice, despre modernisme exagerate și acte de terorism alimentate de fanatism. L-am catalogat însă în categoria filmelor care trebuiesc văzute măcar o dată în viață. Pentru pionieratul lui și pentru mozaicul extraordinar pe care îl construiește piesă cu piesă. Cu înțelegere și cu umor. Și mi s-a părut mie și cu optimism.
Comentarii recente