Când citim o carte încercăm să ne imaginăm fiecare personaj în parte. Și nu doar personajele prind viață pe măsură ce întoarcem paginile. Descifrăm împreună cu ele întâmplările la care iau parte, peisajele în care se mișcă, emoțiile, sunetele, mirosurile care le înconjoară. Avem impresia că le știm inflexiunile din voce, greutatea pasului, cadența bătăilor inimii sau a respirației. La autorul poveștii nu ne gândim niciodată în timp ce citim o carte. Suntem prea prinși în mrejele eroilor pe care i-a creat.

Când citim un blog, lucrurile stau un pic altfel. Îl căutăm în spatele articolelor pe care le lecturăm pe omul care le-a scris. Ni-l conturăm aproape clar în minte, ni se pare că i-am intuit personalitatea, că îi cunoaștem credințele, felul de a fi, gândurile. Asociem câteodată și o imagine pescuită de pe Facebook și ni se pare că avem imaginea completă.

Într-un comentariu la articolul meu cu numărul 100, Tudor îmi spunea că “Valoarea unui blog stă în numărul de strângeri de mână pe care ți le aduce în offline”. Mi-am cercetat fugar blogroll-ul (de parcă nu l-aș fi știut pe dinafară). Și am concluzionat că doar două persoane de acolo îmi sunt cunoscute și în viața de dincolo de monitor. Una pentru că se întâmplă să-mi fie fiică, cea dea doua, Roxana de la Biblioteca Deva, pentru că o acțiune inițiată de instituția la care ea lucrează a reușit să mă determine să mă deplasez până acolo. Nu cred că sunt un caz izolat, am impresia că marea majoritate a celor care scriu pe bloguri personale nu se cunosc cu oamenii care au preocupări asemănătoare cu ale lor. Știu că în unele locuri se organizează blogmeet-uri și că multă lume a mutat interacțiunea din online și în afara spațiului virtual. Am însă impresia că cei mai mulți oameni care scriu interacționează doar prin intermediul blogurilor.

Ieri am avut musafiri. Ce legătură au oaspeții mei cu blogroll-urile și cu blogmeet-urile? Păi au. Pentru că mi-am băut cafeaua de după masă împreună cu Tomata cu scufiță, Nebuloasa, Richie și Bloodie. Și cu Aida (fără link deocamdată, deși cred că este doar o problemă de timp ). Dacă vi se pare că mă laud, nu sunteți prea departe de adevăr. Sunt mândră că am petrecut două ore împreună cu ei.

Scopul principal pentru care scriu acest articol este însă altul.

M-am întrebat, de multe ori, dacă cei pe care îi citesc sunt așa cum mi-i imaginez eu. Și am concluzionat că nu pot să îmi dau un răspuns prea clar. S-ar putea ca felul în care îi “văd” să fie foarte aproape de realitate sau, dimpotrivă, percepția mea despre ei să fie eronată. Din tot felul de motive. Unele care țin de gradul meu de subiectivism, altele legate mai degrabă de “transparența” lor.

Întâlnirea de ieri m-a adus față în față cu niște oameni pe care deși îi vedeam pentru prima oară mi-au lăsat impresia că îi cunosc de o viață. Adevărul este că îi cunosc (virtual) de niște ani. Blogurile lor au fost primele pe care le-am citit, iar blogroll-ul meu inițial a fost ocupat de numele lor în proporție de 80%. Oamenii despre care vă vorbesc sunt exact așa cum mi i-am imaginat. Doar despre Andreea credeam că este puțin mai înaltă.

Nu o să mă laud, din nou, spunându-vă că intuiția mea este grozavă și că nu dă greș niciodată. Meritul este al lor și a felului în care scriu. Nu s-au ascuns în spatele unor pseudonime creând pentru ceilalți  imagini false. Omul și bloggerul, în cazul lor, înseamnă același lucru.

Le mulțumesc pentru vizită și îi aștept de fiecare dată când se va întâmpla să fie prin zonă. Adresa mea nu e complicată. Intri în Hunedoara și mergi tot înainte, le-a spus Anca. Ultimul bloc, pe dreapta, am adăugat eu.

Sursa foto.