Doi! De data asta fără statistici și fără să analizez ceea cea a fost. Doar cu întrebări:
E mult? E puțin? Aș fi putut mai bine? Cât de importante sunt bucuriile pe care mi le-a adus blogul? Și cât de amare dezamăgirile?
Și cu un gând bun pentru toți cei care poposesc, din când în când, aici: să ne citim cu bine!
Mi-am promis că eu niciodată, dar niciodată, nu o să mă duc la cumpărături sâmbăta dimineața. În primul rând pentru că, în general, această zi îmi este ocupată cu altfel de activități și în al doilea pentru că urăsc aglomerația. Din motive oviective si mai mai mult de nevoie decăt de voie, astăzi am făcut acest lucru. Mai întâi supermarket, cu scopul unic și declarat de a cumpăra apă, dar o dată ajunsă acolo orice scenariu anterior stabilit s-a spulberat pentru că, așa cum se întâmplă de obicei, imediat ce am intrat în acel năvod al tentațiilor mi s-a mai lipit de mână câte ceva, iar jumătatea mea, paraelă cu activitățile din bucătărie, a pus ochii pe o cratiță ceramică care a terizat în coș. Că la casă apa pentru care vizitasem magazaninul s-a dovedit sa coste mult peste 100 lei, iar cratița, dintr-o (probabil) “greșeală”, se afla într-un loc în care era afișat un preț cu 20 lei mai mic, asta este altă poveste, nu ne oprim la ea acum. Apoi, piață, pentru legume proaspete și carne de la producătorii locali. Am început cu dreptul pentru că am găsi iute loc de parcare, dar norocul s-a sucit când am ajuns printre tarabe. Om lângă om, plase cu gabarit depășit, cărucioare, dar cumva am răzbit.
Ieri a fost o zi ciudată. Nu am avut chef de scris și nici de citit bloguri. Chiar și cartea din poșetă a rămas, acolo, uitată. Cu toate acestea, dimineață, când am plecat la muncă, am avut senzația că afară este deja primăvară și că totul începe să renască. Deși urmele ploii din ajun erau ușor înghețate, eu am avut, pentru prima dată în acest an (și poate prea devreme) sentimentul că se schimbă deja anotimpul în care ne aflăm.
Ieri a fost Ziua îndrăgostiților. Eveniment care pe mine nu mă impresionează decât prin avalanșa de “dovezi” de iubire care, pentru o zi, par să invadeze totul. Și totuși… mi s-a părut mai puțin frenetică sărbătoarea din acest an. Facebook-ul nu a mai fost, parcă, populat cu statusuri pro sau contra ca altădată. Iar la muncă, pentru prima dată în ultimi ani, nu a venit nimeni care să-mi ceară, în regim de urgență, afișe care să facă cunoscute produse “de sezon”. M-am întrebat dacă o fi de vină criza și reducerea unor cheltuieli sau dacă, între timp, acest gen de mărfuri au început să nu mai aibă trecere. Sau poate ne maturizăm și simțim că nu mai este necesar să ne declarăm iubirea cu ursuleți de pluș și inimioare de catifea?
Dacă tot mi-am luat blogul la puricat, în speranța că dacă nu voi descoperi secretul succesului măcar pe cel al armoniei interioare îl voi afla, voi continua astăzi cu expunerea câtorva observații pe care le-am făcut din postura de om care interacționează zilnic cu unii asemenea lui, pe internet. Fie primind feedback la finalul unui articol, fie socializând pe una dintre rețelele construite fix pentru așa ceva. Care socializare se rezumă, de cele mai multe ori, la autopromovare.
Nu voi reveni la discuții mai vechi despre comentarii și despre așteptările pe care le avem de la ele sau pe care alții le au de la ale noastre. Mi-am spus cu diferite prilejuri punctul de vedere. Vedeta acestui articol va fi like-ul. Și acum cred că faceți, deja, legătura cu titlul. Read More
În ultimul meu articol, cel în care mi-am comparat blogul cu o bucătărie în care am gătit folosind de-a valma ingrediente comestibile și gânduri, s-a întâmplat să folosesc un cuvânt căruia să îi atribui un sens incorect. Nicio tragedie îmi veți spune. Am învățat un lucru nou și altă dată nu o să mai greșesc (culmea este, fără să vreau să mă scuz, că știam sensul corect). Dar nu despre această greșeală vreau să vă povestesc. Cumva, așa cum mi se întâmplă de multe ori, gândurile mele au zburat departe, spre o conjunctură ipotetică, și m-am trezit spunându-mi că, în viața de zi cu zi, o interpretare greșită a sensului unui lucru, ar putea schimba viața cuiva. Căci, se întâmplă de multe ori, să interpretăm greșit cuvinte, gesturi sau fapte din preajma noastră, să le atribuim alte sensuri și să emitem judecăți care pornesc de la ceva eronat. Cred că fiecare dintre noi a trecut printr-o asemenea situație.
Articolul pe care l-am scris ieri și cele câteva reacții care au apărut după publicarea lui, m-au făcut să mă gândesc serios că, până la urmă, noi (cei care scriem) suntem singurii responsabili de atmosfera care se creează în jurul nostru. Și doar de puține ori apare câte un comentator care dorește, cu tot dinadinsul, să ne strice ploile și să ne distrugă “feng shui-ul”. Nu o să dau exemple. Există deja “clasici” în viață destul e cunoscuți ai acestor gen de scrieri. Cu alte cuvinte, (și) tonul face muzica.
Încep să cred că, de prea multe ori, uităm că blogul este un loc de refugiu și un loc de relaxare. Sau poate chiar colțul acela în care dorim să ne punem în ordine gândurile, înainte de a le da frâu liber. Și ne încrâncenăm sau ne plângem soarta. Orice, dar nimic care să ne aducă bucurie sau plăcere. Read More
N-am ascuns niciodată că sunt o persoană curioasă. Și nu mă refer la curiozitatea aceea în sensul bun, cea care duce lumea înainte și care ne face să descoperim lucruri noi și să progresăm. Nu că mi-ar lipsi asemenea manifestări, dar de data asta vreau să vă povestesc despre altceva. Despre momentele în care vreau să știu anumite lucruri doar așa, pentru că mă incită misterul în care sunt învăluite și pentru că mi-au pus moara gândurilor în mișcare. Partea interesantă este că, deși la final deslușirea acelor tainei nu mi-ar aduce niciun beneficiu și probabil nicio revelație, eu parcă tot aș vrea să știu despre ce este vorba.
O să-mi spuneți că până și pisica a intrat în necaz datorită curiozității sale. De parcă eu nu aș știi lucrul acesta… Dar nu mă ajută. Asta cu a fi sau a nu fi foarte curios cred că ține de mecanismele mele interiore. Și în plus, dacă stau să mă gândesc bine, aceste mecanisme cred că funcționează din plin la toată lumea. Sau greșesc?
Dar să trecem la lucruri concrete. Căci teoria, neaplicată, cu siguranță nu ajută la nimic. Nici aplicarea ei, în cazul acesta, nu va ajuta la ceva, dar iar mi-am amintit despre o întâmplare și trebuie să vă povestesc despre ea.
Daniel zice că s-a reapucat de Blog and Roll. Nu, nu este un nou stil de dans (deși domnul în discuție excelează la capitolul dansuri) ci mai degrabă un catalog în care trece dumnealui, după criterii numai de el știute, diverși bloggeri. Și nu ca să lea dea notă. Ci ca să le dea temă de casă. Adică o leapșă.
Mărturisesc, nu îmi plac lepșele. Într-un an de zile am răspuns prezent numai la una (iar ce-a de-a doua care mi s-a părut interesantă încă își așteaptă rândul). Dar, natural, pe Daniel nu l-am putut refuza. Îmi primul rând pentru că îmi place de persoana lui ( 
), iar întâlnirea noastră din offline a fost o adevărată încântare, iar în al doilea pentru că întrebările sale se leagă oarecum de un subiect despre care aveam de gând să scriu. Adică, de relația mea cu alți bloggeri și cu cititorii.
În seara aceasta am umblat fredonând prin casă “astăzi e ziua ta…”. Ușor hilară situația. Talentele mele de primadonă nu sunt prea bine dezvoltate. Și nici măcar nu este ziua lui. Încă. Mai am de așteptat câteva ore. Asta ca să nu mai vorbim și despre faptul că el nu este o persoană, ci este EL, blogul meu.
Așadar, în clipa când veți citi aceste rânduri se va fi întâmplat deja minunea. Blogul meu a împlinit un an.
La începutul săptămânii, cred că luni, într-un interval de timp destul de scurt, am citit pe trei bloguri diferite articole intitulate “Blogosfera mea”. Ce ape s-or fi tulburat iar, pe undeva, de oamenii simt nevoia să urmărească din nou acest fir? m-am întrebat. Căci articole de genul ăsta se tot scriu. Și se scriu în general atunci când cineva, undeva, aruncă semințe de gâlceavă. Poate m-am înșelat. Nu am avut timp să fac cercetări, nici să văd dacă au mai scris și alții și am trecut mai departe. Fără să-mi fi propus să dezvolt și eu subiectul. Dar gândul a rămas agățat cumva de un neuron și a revenit din când în când.
Nu am folosit niciodată expresia “blogosfera mea”. Spun adesea blocul meu, autobuzul meu, orașul meu, firma mea, cartierul meu. Nu sunt ale mele, dar sentimentul de apartenență pe care îl am față de toate aceste lucruri face firească folosirea pronumelui posesiv. De ce nu și blogosfera mea?
Nu pentru că de ea nu m-aș simți legată. Este un univers care are atâta potențial explorabil și care de la prima întâlnire a devenit parte din viața mea. Și nu mă văd (încă) stând pe margine. Nici pentru că nu este un loc idilic de fiecare dată când îi trec pragul. Am îvățat să evit cu grație câte un saltimbanc care face echilibristică pe nervii mei sau câte un autor care scrie eclectic și pentru care a vira de la o părere la alta a devenit sportul favorit.
Am învățat multe de când am blog. Că prieteniile adevărate (din mediul virtual) nu se obțin declarând că admiri extatic x sau y autor, că nu există un aliniament cu reguli clare pe care să fie așezați cei care sunt sunt considerați cei mai buni, că dintr-un gând ascuns poți scoate un articol memorabil, că sunt persoane care îți aduc zâmbetul pe buze, ca un desert bun, că deși toată lumea știe că nu îmi plac anumite animale, citesc cu plăcere un blog de pisică. Adică două. Și am învățat că dacă rămân eu oamenii care mă citesc nu pleacă. Dimpotrivă sosesc și alții noi.
Și totuși… De ce nu blogosfera mea? Poate pentru că am învățat să privesc cu detașare războaiele care se declanșează în ea. Nu este nepăsare. Doar o centură de siguranță.
Ce însemn eu pentru blogosferă este prea devreme de dezbătut. Doar încă un gând voi scrie înainte de final. Nu spun blogosfera mea, dar spun cititorii mei și blogurile mele preferate. Până la urmă cred că, și de data asta, totul se reduce la oameni.
Douăsprezece cuvinte printre alte cuvinte. Pe care le așez în tabelul lui psi. Locul unde veți găsi o mulțime de alte povești interesante.