Deschid cu grijă sertarul și fără să caut prea mult, în câteva clipe țin în brațe o cutie veche și prăfuită. Un joc de puzzle. Îngenunchez pe covor și scot cu grijă piesele mărunte. Sunt multe. Voi încerca să reconstruiesc o imagine deși nu am modelul desenat pe o planșă.  Va trebui să îl caut doar în amintirea mea. Grea misiune. Unele piese s-au decolorat, trecerea timpului a fost nemiloasă cu ele. Iar anumite imagini s-au estompat. Există însă și detalii care sunt încă foarte colorate și clare. Voi începe cu acelea.

Oala minune. Tocmai ne-am mutat la oraș. Un bloc nou, un apartament cu două camere, ușă doar la baie și la intrare. Nu avem mobilă, televizorul este un vis îndepărtat, nu avem nici măcar aragaz. De fapt, și dacă am avea unul, nu ne-ar folosi la nimic. Blocul nu este racordat la rețeaua de gaze, iar o butelie costă o mică avere. Mama gătește pe o lampă cu petrol. Una ceva mai evoluată. Are două ochiuri și un rezervor pentru combustibil destul de mare. Evident că nu are cuptor, iar în casă sunt doi copii care vor dulciuri, iar banii sunt puțini și prăjiturile de la cofetărie doar un răsfăț pe care ni-l permitem din când în când. Oala minune este singura salvare. Un fel de strămoș al Dry Cooker-ului de astăzi, doar că este din tablă și are pereții dubli. Iar dacă punem între ei suficient de multă apă, putem folosi oala ca să coacem o prăjitură. Nu ceva sofisticat. Doar un chec aromat care se topește în gură. Este atâta de bun!

Vacanța de iarnă. Zăpada, joaca, sărbătorile, bunicii. Bunicul matern este cofetar. Cu şcoală. Locuieşte într-un sat în care până nu de multă vreme nu era nici asfalt şi şi-a adaptat talentele gastronomice locului şi cererii. Are un chioşc unde vinde gogoşi, suc galben cu un leu şi uneori turtă dulce. Face prescuri pentru biserică şi cozonaci la nunţile din sat. Şi ce cozonaci… Aurii, adăpostind în inima lor nucă din belşug, uriaşi. Au fost frământaţi mai bine de o oră, într-o copaie de lemn, şi parcă văd și acum broboanele de sudoare de pe fruntea bunicului şi îi aud icniturile scurte. Au fost lăsaţi să crească aproape de soba veche din lut. Apoi s-au rumenit în cuptorul din spatele casei. De sărbători e forfotă mare în jurul acestui cuptor. Nu-i este la îndemână fiecăruia să aibă unul atât de meşteşugit alcătuit şi toate femeile din sat vin la el să-şi coacă dulcile aluaturi. Le poartă cu grijă în braţe, înfofolindu-le ca pe pruncii pe care îi scot să ia aer pe uliţele din sat.

Mă opresc.  Fără să fi potrivit prea multe piese. Mi s-au amestecat dintr-o dată culorile şi aromele şi aproape că simt gust de vanilie, de nucă și de rom. Şi de zahăr pudră. Atât de puternic încât îmi șterg câteva fire rămase pe o buză. Și o lacrimă care îmi atârnă între gene.

Alt sertar, altă cutie, alt puzzle. Culorile sunt mai vii, imaginile mai bine conturate. Poate pentru că sunt mai recente?

Copilăria ei. Lumea s-a schimbat și m-am schimbat și eu o dată cu ea. Sunt om matur, am un copil și locuiesc într-o altă zonă geografică. Aflu și învăț lucruri noi și îmi spun că fiecare loc își are tradițiile lui. Descopăr Doboșul, cel adevărat, desăvârșit nu într-o cofetărie, ci acasă. E migălos de făcut și nu-mi iese din prima dată. Dar este prăjitura preferată a copilului meu și cumva reușesc să mă deprind cu alcătuirea ei. Coc cu răbdare cele 10 foi subțiri ca și coala de hârtie, știu exact de câtă cremă de ciocolată am nevoie și învăț cât timp se lasă pe foc zahărul pentru a se carameliza frumos. Și mă las învăluită de miresmele care vin simultan de pe aragaz și din cuptor. Iar gustul… încă nu s-au inventat destule cuvinte ca să îl descriu.

Alt sertar, altă cutie, altă imagine de adunat din bucățele colorate.

Azi. Imaginea pe care vreau să o recompun nici măcar nu există. Este a viitoarelor sărbători. Se apropie cu pași repezi. Nu știu ce voi pregăti, cu siguranță mă voi lăsa la mâna inspirație de moment. Câteva certitudini există. Una dintre ele are gustul cartofilor copți și mai apoi scăldați în unt. Au devenit tradiție în casa noastră în a doua seară de Crăciun. Asta în ultimii ani. Cei de când copilul a plecat într-un alt oraș. Știu, pare ciudat să pregătești așa ceva atunci când frigiderul este plin de atâtea bunătăți. Dar până la urmă, bun este ce-ți place și de ce îți este dor.

Pun cutiile cu grijă la locul lor și închid ușor sertarele. Sunt ale sufletului meu. Și îmi doresc să simt și în realitate un gust din copilăria mea. Și dintr-a ei. Înfășor cu degete aproape tremurânde câteva sarmale în foi subțiri de varză murată și apoi în felii de jambon. Le bag la cuptor și… sunt gata.

Și în clipa în care i le duc tovarășului de viață spre dezgustare și acordare de notă, am în fața ochilor o nouă imagine. De data aceasta clară și întreagă, perfect conturată. Am văzut-o aici. Și tare mi-ar plăcea să poposesc mai mult timp pe pagina unde sunt prezentate cuptoare incorporabile. Și să îmi aleg unul. Nu pentru că cel pe care îl am nu ar mai fi bun, dar dacă tot suflă vânt de schimbare pe la mine prin casă, de ce nu? Ultima dată când mi-am dorit așa ceva a fost simplu. Chiar dacă nici măcar eu nu eram foarte convinsă că ar trebui să fac o nouă achiziție. Mi-am exprimat dorința și l-am primit peste puțin timp de la soțul meu. Aveam să aflu, abia peste câteva zile, că a fost un fel de adormire a vigilenței mele. Domnul sufletului meu pusese ochii pe un televizor nou.  Și cumpărându-mi mie jucărie nouă, putea să-și cumpere și lui. Aș putea încerca și acum… La categoria Incorporabile am văzut multe lucruri care îmi fac cu ochiul, dar tot la cuptor rămân. Și dacă tot visez cu ochii deschiși, acesta ar fi alesul.

Aș putea găti pentru fiecare membru al familiei mele mâncarea preferată și le-aș putea aduce mult mai aproape gustul copilăriei lor. Blaturile ar fi perfecte, iar foile pentru doboș nu mi-ar mai da atâta bătaie de cap. Poate m-aș încumeta să fac chiar și cozonaci. Și, de ce nu, pâine crocanta și aurie la exterior, dar moale și bine coaptă în miezul ei. În plus, nici n-aș mai simți că trudesc în bucătărie, ci mai degrabă mi s-ar părea că sunt la pupitrul de comandă al unei mașinării din viitorul omenirii. Una care împlinește dorințe și te ajută să călătorești în timp. Și care îți aduce copilăria mai aproape. Doar la atingerea unui buton.

Mă gândesc, uneori, cât de mult și cât de repede s-au schimbat unele lucruri. Bunicul nu și-ar fi imaginat niciodată un cuptor care să funcționeze fără să ardă în el, mai întâi, câteva brațe de lemne. Pentru mama, cuptor însemna, automat, și cărămida pe care o punea în el în speranța că aluatul nu se va mai arde. Iar eu, în timp ce-l ungeam de zor cu Triumf, ca să înlătur murdăria, mă gândeam că poate va veni și vremea când se va curăța singur. Și uite că a venit. Bunicul ar zâmbi neîncrezător, mama mi-ar spune că am văzut prea multe filme, eu… Eu mă întreb cât de departe va merge tehnologia, cum va arăta peste ani bucătăria nepoților mei și, mai ales, ce vise ar mai putea îndeplini butonul magic. Și visez. Pentru că un lucru îmi este foarte clar acum. Visurile de ieri s-au împlinit astăzi. Cele de astăzi se pot împlini mâine.

Acest articol participă la SuperBlog.

Sursă foto: Google images, marketonline.ro, arhiva proprie.