29 Dec 2013

Mondo cane

26 Comments O lume nebună, Oameni care contează, Personal

rainbowMi-am amintit ieri, aparent întâmplător, de un film. Se numește Mondo cane (titlu deloc greu de tradus) și este din 1962. Primul meu contact cu el s-a întâmplat cam în vremea din care am primele amintiri. Nu știu ce impresie mi-a lăsat atunci acel film dur, probabil că nici una (din fericire, căci nu este un film la care să-ți duci copilul foarte mic), dar ani de zile mi-am amintit despre el ca și cum ar fi fost alcătuit dintr-o singură secvență, una în care niște oameni mănâncă un fel de clătite umplute cu ceva vietăți mișcătoare.

L-am revăzut (deși este improprie exprimarea, prima lui vizionare nu contează chiar deloc) cândva, atunci când internetul ne-a adus în case posibilitatea de a urmări evenimentele în timp real, dar și de a le accesa ușor pe cele care au devenit deja istorie. M-a impresionat, dar văzusem deja destul de multe documentare și, unele lucruri care în 1962 trecuseră drept senzaționale, mi-erau deja cunoscute.  Știam deja despre destule acte de cruzime și obiceiuri ciudate, despre excentricități de neimaginat și ritualuri anacronice, despre modernisme exagerate și acte de terorism alimentate de fanatism. L-am catalogat însă în categoria filmelor care trebuiesc văzute măcar o dată în viață. Pentru pionieratul lui și pentru mozaicul extraordinar pe care îl construiește piesă cu piesă. Cu înțelegere și cu umor. Și mi s-a părut mie și cu optimism.

Read more

22 Aug 2013

Apocalipsă ratată. O reprogramează cineva?

32 Comments Aberații, Întrebări

apocalipsaAstăzi, la 16.30 fix, când mă pregăteam să plec de la birou (fără să fiu prea sigură că vreau să fac asta) am aflat și eu că vine (iar) apocalipsa. De la Adelina. Am rugat-o repede pe Anca să-mi confirme ziua exactă când este planificată și nu am stat să analizez prea mult fenomenul. Pentru că afară tocmai părea că vine potopul. De aici și ezitarea de a-mi părăsi locul de muncă, nu din cauză de hărnicie subită, cum poate v-ați imaginat.

O vreme, preocupată de lucruri mult mai importante (împrumutat umbrelă și făcut planuri de evitat băltoacele care deveniseră de-a dreptul ape curgătoare cu debit în creștere), am uitat de sumbra profeție. Dar o dată ajunsă în autobuz, la adăpost de stihiile naturii, după ce am ascultat cea mai halucinantă conversație din această vară, una în care mai mulți călători îl rugau pe șofer să oprească clima și să dea, dacă se poate, puțină căldură, m-am adâncit în gânduri.

Mi-am amintit că, în copilărie, una dintre obsesiile mele a fost anul 2000.  Auzisem, nu știu de unde, că este anul în care lumea se va sfârși. Seri la rând îmi socoteam în minte câți ani o să am atunci și mă cuprindea teama. Inima îmi bătea mai tare, încercam să îmi imaginez cam cum ar veni sfârșitul ăla și mă linișteam oarecum doar când îmi aduceam aminte că evenimentul va avea loc într-un viitor îndepărat (așa percepeam eu timpul atunci). Dar obsesia revenea. Nimeni nu mi-a alungat vreodată temerile. Poate pentru că nici eu nu am cerut lămuriri și nu le-am mărturisit vreodată cuiva. Ba mai mult, la un moment dat, nu-mi mai amintesc prin ce an să fi fost, s-a mai zvonit un sfârșit. Era ceva legat de trei sărbători care picau în aceeasi duminică, era una de primăvară asta îmi amintesc, și un vânticel parcă iscat din senin la orele amiezii m-a făcut să tremur puțin. Copil.

Trecerea anilor a risipit teama. Ba mai mult, bonus, mi-a adus un scepticism accentuat. Nu cred în profeții, vrăjitorii, ghicit, horoscoape, premoniții, chestii paranormale. E cam aiurea alăturarea acestor elemente, știu. Dar nu numai maturitatea (însoțită, se presupune, de mai multă înțelepciune) mă face să nu cred în aceste lucruri. Un rol important îl are și avalanșa de pricepuți în aceste domenii. Sunt scoși de la naftalină tot mai mulți prooroci și apar o grămadă de contemporani înzestrați cu daruri care mai de care mai spectaculoase. Scopul, clar, este unul comercial. În anumite zone ale societății și în anumite conjuncturi chestiunile acestea se vând bine.

Revenind la ziua de mâine, nu am putut să nu mă gândesc că apocalipsa asta pică într-o zi chiar nepotrivită. Va fi puțin exploatată din punct de vedere mediatic, umbrită de alte evenimente care ocupă deja prime time-ul televiziunilor. Este mai ușor, nu, să tragi foloase din certitudinea morții a doi oameni (regele țiganilor și mai nou mama Monicăi Gabor) decât din dispariția ipotetică a populației întregii planete.

Probail articolul meu nu este unul original. Mulți oameni vor fi scris pe tema asta. Și nici unul foarte elaborat, implicațiile unor astfel de fenomene fiind foarte complexe. Dar s-a întâmplat să îmi amintesc astăzi niște trăiri și senzații din copilăria mea. Și să mă întreb dacă un copil din ziua de astăzi, spectator întâmplător sau nu la tot felul de prevestiri sumbre, le percepe ca pe o amenințare. Dacă îl înspăimântă ce aude la televizor și dacă somnul lui este tulburat de imaginile apocaliptice descrise din dorința de a aduce unora mai mulți bani în buzunar.