Te-am privit astăzi pe străzile orașului, în supermarket sau la florărie. Ușor preocupat, cu un zâmbet uitat în colțul gurii sau cu urme de încruntare adâncite pe frunte. Mergeai alene sau grăbit, așteptai răbdător la o coadă care părea să nu se mai termine și, din când în când, îți priveai absent telefonul. Poate voiai să vezi doar cât este ceasul, poate trebuia să ajungi repede undeva și întârziaseși deja sau, cine știe, poate treceau prea greu orele până la o întâlnire mult așteptată.
Ți-am citit de nenumărate ori scrierile. Icoană, regină, floare de crin, altar, iubită, miracol, neasemuită. Nici nu mai știu să enumăr toate substantivele și adjectivele pe care le-ai scris în opera ta.
Ți-am ascultat muzica, ți-am privit picturile, ți-am lăudat versul și, astăzi, am admirat povara colorată pe care o purtai în mână pentru ea. O floare simplă sau un buchet sofisticat, după buget, inspirație sau oferta unei florării mult mai solicitate acum decât în orice altă zi.
Și m-am gândit la ea.
Am văzut-o zâmbind fericită când i-ai dăruit o floare sau doar visând la ea, râzând din toată inima sau plângând cu lacrimi amare, răsfățată sau trudind din greu, cot la cot cu tine, uneori peste puterile ei. Și m-am întrebat de câte ori ai privit-o cu dispreț murmurând în barbă “femeie”, de câte ori ai greșit drumul care ar fi trebuit să te ducă acasă și de câte ori i-ai luat poverile de pe umerii ei fragili ca să le așezi pe ai tăi, mai puternici.
Ați vrut egalitate, o să îmi spui și nu o să te contrazic. Da, ne-am dorit să votăm ca și tine, să pilotăm avioane și să conducem companii, să avem drept la replică și să ne conducem singure soarta. Dar nu suntem egale cu voi și nici nu vrem să fim. Pentru că nu ne lasă natura, pentru că ne dorim și altceva decât putere și pentru că, uneori, prea înverșunați, nu ne lăsați voi.
Nu scriu aceste rânduri cu nicio urmă de regret. M-am născut femeie și nu mi-am dorit niciodată să fi fost altceva. Poate pentru că premiul cel mare care a compensat multe dintre neajunsurile pe care a trebuit să le înfrunt, a fost maternitatea? Ei bine da. Și nu aș schimba asta cu nimic. O singură mare părere de rău am. Că legenda cu cele două jumătăți care se caută prin univers pentru a alcătui, împreună, o sferă perfectă, este doar o iluzie care se destramă prea repede. Și că, adesea, uităm de unde am plecat și ne declarăm război. Unul în care armele nu sunt letale, dar ne ucid, puțin câte puțin, până nu mai rămâne nimic din noi cei care am fost la început. Oare dacă nu am căuta cu disperare acea perfecțiune ne-ar fi mai ușor? Și am trăi în pace și armonie?
Este încă 8 Martie și mai sunt câteva ore din ceea ce s-ar numi și ziua mea. Am primit flori și m-am bucurat de ele, apoi m-am adâncit în rutina de zi cu zi. Pentru că ziua de astăzi nu este percepută de spiritul meu ca una de mare sărbătoare. Și pentru că ziua mea a fost în fiecare zi de când am venit pe această lume, femeie.
Am scris o scrisoare cu adresat necunoscut pentru că rândurile mele nu se adresează unui bărbat anume. Poate doar unor fapte pe care le întâlnesc atât de des în jurul meu și care mă mâhnesc profund. Femei și bărbați ne luptăm pentru supremație și uităm, înainte de a fi sexul slab sau cel puternic, să fim oameni. Și ceea ce astăzi punem pe un piedestal, dărâmăm mâine sau într-o altă zi, fără nicio părere de rău.
Este încă 8 Martie și toată lumea face urări. La mulți ani și o primăvară frumoasă, spun și eu! Și nu doar doamnelor și domnișoarelor, ci tuturor. Pentru că primăvara ar trebui să însemne renaștere și speranță pentru fiecare om.
16 thoughts on “Scrisoare cu adresant necunoscut”