Vorbea Anca, în ultimul ei vlog, despre nostalgie şi am realizat că are dreptate şi că, adeseori, mi-a fost dat să citesc pe internet articole care aduceau în prim plan perioada anilor ʼ90. Surprinzător pentru mine este să aud din gura unor oameni foarte tineri expresia “pe vremea mea”, am crezut-o a fi un obicei doar a celor care deja au vârstă.
Am încercat să-mi amintesc şi eu, în detaliu, acei ani, şi am constatat că, în afară de anii mei foarte tineri, de entuziasmul care m-a stăpânit imediat după Revoluţie şi de toate visurile pe care le-am făurit atunci, nu prea regret nimic. Dincolo de guma Turbo, de desenele animate de la televizor, de puhoiul de copii care se jucau în faţa blocului şi de toată acea libertate câştigată trebuie să recunosc că perioada aceea a fost una a marilor frustrări. Este adevărat, intrasem într-o epocă nouă, cartelele pentru pâine, carne şi ouă dispăruseră şi nu ne mai ducea nimeni cu forţa la defilare în ziua de 23 august (să fluture steaguri şi să îi mulţumească din inimă partidului), cum la fel de real este faptul că democraţia proaspăt instalată, chiar dacă nu s-a dovedit a fi un sistem perfect, era singura cale pe care mi-o doream să o urmez, dar…
Fac un salt în timp şi încerc să nu îngrop în uitare toate câte se vor fi petrecut atunci. Prima imagine care îmi vine în minte este legată de fluturaşul de salariu care, de la lună la lună, avea alte cifre înscrise pe el. Deşi mai mari, nu reprezentau un supliment la veniturile din care trebuia să îmi duc traiul ci, în realitate, erau doar proiecţia inflaţiei galopante care avea să ne dea bătăi de cap mulţi ani. Doar cei care erau deja adulţi în acea vreme îşi pot aminti de frenezia cumpărăturilor (şi a proviziilor din cămară) după ce se afla că se scumpeşte din nou zahărul, sau uleiul sau mai ştiu eu ce.
Am avut curiozitatea să îmi caut Carnetul de muncă şi să-l răsfoiesc:
- 30.04.1990 – 3.420 lei
- 01.02.1997 – 561.600 lei
Și nu, nu beneficiasem de o înaintare în funcție nemaipomenită și nemaivăzută, ba, mai mult, între pagina 7 și 16 este scris undeva și cuvântul “şomer”. Anii au trecut, salariile au evoluat spre multe milioane şi la un moment dat am ieşit din somnolenţă (sau am priceput mai bine cum merg vremurile?) și am schimbat macazul. Se prăbușea o lume, se năștea alta.
Am scris mult, când de fapt tot ce vroiam să spun este că, într-un fel ciudat, creierul nostru are o mai mare putere de absorbție a lucrurilor plăcute și că reține, depozitând în cutiuța prăfuită cu amintiri, mai degrabă petele de lumină. Umbrele se esteompează și, cel mai adesea, “pe vremea mea” devine un timp idilic. De fapt, toate aceste nostalgii nu sunt decât doruri de anumite secvenţe, disparate şi cine ştie la ce interval de timp petrecute, pe care le-am trăit. Sau părerea de rău că am depăşit o anumită vârstă.
Mă întreb câţi dintre copiii anilor ʼ90, acum adulţi, ar mai mesteca cu plăcere guma Turbo şi câţi dintre cei mai în vârstă (care deplâng apusul comunismului) ar mai fi gata să stea la cozi interminabile sau după o defilare de 23 august să meargă la pădure pentru doi mici, o bere şi o felie dintr-un pepene uriaş, savurată pe o pătrură, la umbră, după ce au cărat bostanul, pe jos, câţiva kilometri într-o plasă.
Au mai fluturat alte steaguri într-o zi de august la cei care s-au jucat cu 12 cuvinte şi s-au înscris la psi în tabel.
23 august, anii 90, defilare, nostalgii, steaguri
apoi am ieşti în stradă în acel decembrie, copil credul ce eram. m-am bucurat că sunt tânără şi ne aşteaptă… vremuri minunate. am văzut oameni murind… apoi am înţeles că fusesem şi eu carne de tun, dar am avut noroc.
apoi am auzit că va veni reversul şi că vom trece aplecaţi, ferindu-ne privirea, pe lângă rafturile pline.
eu ţin minte, sonia. mai ţin minte… şi refuz să uit.
Spun mereu că cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost în perioada studenţiei, în Braşov. Eram tânără, îndrăgostită, cutreieram munţii, începusem să am aripi. Îmi permiteam să mănânc astăzi o ciorbă de burtă la Central, mâine un grătar la Capitol, poimâine mici la Gaura Dulce şi apoi, o lună întreagă, pâine cu untură, supă chioară din apă cu Delikat şi cartofi prăjiţi. Spun că aceea a fost cea mai frumoasă periadă din viaţa mea pentru că atunci am trăit cu intensitate şi, mai ales, pentru că neavând o familie de întreţinut, o viaţă boemă era de acceptat şi de experimentat. Nu uit însă că Braşovul era unul dintre cele mai înfometate oraşe, că doar de trei ori pe an “se dădea” carne şi că în piaţa centrală găseai doar cartofi. Aşa cum nu o să uit niciodată cât de greu a fost când am avut un copil (laptele lipsea, finetul pentru scutece lipsea, concediul de maternitate era miniscul). Mi-e dor de anumite momente din viaţa mea, nu şi de epoca în care s-au petrecut.
Şi eu îmi amintesc toate astea şi pe lângă ele şi că pe 21 decembrie era ziua prietenului meu de-atunci şi eram la el; în dimineaţa lui 22 a venit un soldat la uşă şi ne-a zis să nu ieşim din casă,, că nu e ok pe stradă, că suntem atacaţi de forţe militare străine, că sunt lunetişti pe blocuri etc…evident, primul impuls a fost să ieşim şi aşa am şi făcut, dar înainte am sunat-o pe mama şi văzânt că nu răspunde, m-am îngrijorat şi de-asta am ieşit;
Aş putea zice, deci, cu ton de glumă, că atunci când sună cineva la interfon(că nu mai am sonerie) mie îmi vine să ies din casă.
Ba eu regret. Regret faptul că, “pe vremea” mea, n-aveam măcar pe sfert, mintea de-acum. Nu că aş fi vreun unicat pe tema asta da, de fiecare dată când rememorez anii ’90, îmi vine să îmi dau 736.542 de şuturi în fund.