Avem eu, aşa, o credinţă (a se remarca timpul trecut) că în fiecare zi şi de la fiecare om pe care îl întâlneşti ai ceva de învăţat. Ei bine, în ultima vreme (nici nu mai ştiu dacă este vorba de o săptămână sau de două) pot spune, cu mâna pe inimă, că nu mi-am îmbogăţit bagajul de cunoştinţe cu nimic (sau poate nu îmi dau eu încă seama?). Am fost obosită, stresată, supărată și, deși nu îmi place să recunosc, un pic frustrată. În fine, nu vă speriați, nu a fost și nu este nimic legat de viață și de moarte, doar niște ițe s-au încurcat și niște pante s-au dovedit puțin mai abrupte decât m-am așteptat. Cu ziceam, nu am învățat nimic, dar niște constatări tot am făcut, una dintre ele fiind aproape un paradox: am avut un chef nebun de scris, dar pe blog nu a apărut nimic.
Nu este prima dată când o anumită stare îmi face degetele să freamăte. Dacă vă amintiți, am mai scris eu despre anumite supărări (de cele mai multe ori provocate de chestii difuzate la televizor). De data aceasta însă m-am abținut căci nu mi s-a părut corect să scriu sub imperiul nervilor. De ce să mă (poate ne) atragă lucrurile rele când, în același timp se întâmplă și lucruri bune? Și de ce să vorbesc despre dezamăgiri, când binele necondiționat se întâmplă alături de mine? Credeam că genul acesta de abordar este valabil numai la Știrile de la ora 5.
Nu o să mă lungesc cu teoria atracției către zonele întunecate, aș lansa numai întrebări și nu aș avea nici măcar un răspuns sau o explicație cât de cât logică. O să încerc doar să vă spun, pe scurt, două povești (Roxana, cam târziu, știu).
Pe prima am aflat-o de la psi. Este povestea leului (da, 1 LEU) care se vrea temelie a unui spital pentru copii. Pare utopic? Pare! Dar câte visuri care au părut nebunești nu s-au împlinit? Până la urmă nu cuminţenia, ci îndrăzneala asigură succesul. Eu cred în nebunia asta frumoasă și sper să creadă din ce în ce mai mulți oameni.
A doua poveste, una colorată, a ajuns la mine de la Anca. De fapt nu povestea este colorată ci geanta. O geantă (de fapt 500) care trimite 20% din prețul ei către 10 persoane cu dizabilități pentru a le ușura integrarea în societate.
Gata! Deja mă simt mai bine! De ce să macin gânduri negre și să-mi pun întrebări fără răspuns când e atât de simplu să vorbesc despre cum am putea dărui un leu (da, 1 LEU) sau să colorăm vieți? Ceea ce vă doresc și vouă. 
5 thoughts on “O poveste. Două poveşti.”