Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc lecții de viață de la oamenii din jurul meu. Am reflectat și am încercat să învăț întotdeauna câte ceva de la fiecare persoană pe care am întâlnit-o, mi-am îndreptat privirea către cei care au succes și am dorit să pătrund tainele reușitei lor, am citit în cărți despre destine împlinite, am căutat semne peste tot, dar uneori lecțiile au venit exact de acolo de unde le-aș fi așteptat cel mai puțin.
O astfel de întâmplare am trăit ieri când am primit un plic, ușor mototolit, care conținea un bilet de mulțumire. Multora dintre voi, prieteni de pe Facebook, vă este deja cunoscut.
Maria este un copil care trăiește într-un sat din România. Că acel sat se numește Duboz sau altfel, că se află în Banat sau în Moldova, aproape că nici nu contează. Copii ca Maria sunt peste tot în această țară. Viața nu a fost prea darnică cu ei, dar o trăiesc așa cum le-a fost dată și speră în vremuri mai bune. Și știu să se bucure de fiecare rază de lumină care ajunge până la ei.
Să spui “mulțumesc” este un gest frumos și una dintre regulile de aur ale bunului simț. Spunem cu toții acest lucru dar, mult prea grăbiți, așezăm pe hârtie mult prea rar aceste cuvinte. Biletele de mulțumire scrise de mână au devenit o tradiție demodată și o raritate în zilele noastre. Am constatat însă, ieri, că ele pot provoca o emoție greu de descris. Un copil mi-a scris câteva rânduri stângace pe o foaie de hârtie ruptă dintr-un caiet de școală, iar eu m-am topit cu totul. Nu i-am studiat caligrafia și nici greșelile gramaticale, dar i-am apreciat gestul făcut mai degrabă din instinct și setea de carte. Și inocența. Și sinceritatea.
Ieri, după ce am postat biletul Mariei pe Facebook și au început să sosească aprecieri, vorbeam cu Simona, colega mea și mesagera Semnului SPRE carte, că fetiței i-ar fi plăcut să vadă ce se întâmplă. Dar Maria nu are internet și nici măcar calculator sau televizor. Așa că am plănuit ca în weekend, atunci când va primi alte cărți pe care, grație vouă, i le voi trimite, cineva să îi arate pe o tabletă ce au spus oamenii despre scrisoarea ei. Iar acum, când scriu, gândul îmi zboară și mai departe…
Ce-ar fi să-i scrieți și voi, aici, pe blogul meu, câteva cuvinte? Credeți că am putea să o încurajăm și să-i spunem că învățând și citind face un lucru bun pe care noi îl apreciem? Cu siguranță s-ar bucura și ar ține minte.
Mă ajutați să-i facem o bucurie acestui copil?
Pingback: Exist, chiar dacă nu las urme | Petala Calatoare