Noapte târziu sau dimineață devreme. Nici nu știu. Țârâitul prelung al telefonului mă scoate din starea de somnolență care m-a cuprins. Cine-o fi la ora asta? Ridic receptorul și de la capătul celălalt al firului o voce gravă se prezintă. Sunt Creatorul. Dau să închid. Cineva se ține de glume. Mă răzgândesc totuși spunându-mi că întâmplarea ar putea fi un subiect bun de articol pe blog. Sau… Dacă este adevărat și nici nu știu ce pierd?
Întreb politicos cu ce pot fi de ajutor. Vocea, calmă, îmi spune că a înroșit firul telefoanelor în încercarea de a da peste cineva căruia să-i încredințeze o misiune, dar nu a avut succes. N-a răspuns nimeni. Nici nu mă miră. La ora asta oamenii dorm. Lucru pe care probabil l-aș face și eu dacă n-aș fi sorbit cu poftă din prea multe cafele. Misiune, întreb? Nu este pentru mine lucrul cel mai dorit. Dar cum n-am ghicit despre ce ar putea fi vorba și curiozitatea a încolțit în fiecare gând lucid, continui conversația.
Deci? Și în receptorul telefonului aud o poveste aproape halucinantă. Se anunță potop. Nu, nu sunt sigură de corecta identitate a interlocutorului, dar, fără să vreau, cred că m-am albit la față. Ce potop frate, parcă era vorba de ceva cod portocaliu de ninsori. Iar la mine este încă primăvară. Și în fiecare dimineață mă aștept să văd castanul din fața ferestrei, înverzit. Sau vin ceva ploi și eu iar mi-am uitat umbrela la birou?
Aflu că nu despre potop din ăla clasic este vorba. Chiar dacă s-a zvonit prin târg că, odată și-odată, s-ar putea repeta. Ăla este deja istorie și bine zidit în conștiința unora. Potopul ce va să vie, e unul modern. N-am înțeles eu prea bine la ce se referă. Însă, îmi este foarte clar ce misiune urmează să mi se propună. Să construiesc eu arca. Și pe cine va trebui să salvez? Cică niște oameni. Dar să fie cât mai diferiți.
Refuz. Nu stau prea bine la capitolul îndemânare. Ca să nu mai vorbim și despre faptul că ingineria înscrisă în diploma de studii a cam ruginit. Și este doar o amintire. Dar ambițioasă cum sunt, mă răzgândesc în următorul minut. Păi dacă nu este potop cu apă, n-ar merge pe post de arcă un autobuz? E gata construit și plin până la refuz cu lume amestecată, trebuie doar să îl deturnez spre destinația indicată. Ați înțeles despre ce autobuz este vorba. Cel care mă duce în fiecare dimineață la serviciu. Și despre care mi-am spus, câteodată, că este o lume căruia cineva i-a pus roți.
Pe primul scaun stă apaticul, privind prin geamul gri murdar, undeva spre cerul care de-abia s-a albăstrit, iar puțin mai în spate sentimentalul. Care de fapt este o ea șoptind vorbe dulci la telefon, probabil unui iubit. Nu lipsesc nici flegmaticul, colericul, grăbitul, impertinentul, melancolicul. Și cred că aș mai putea enumera vreo câteva tipologii. Îi întâlnesc în fiecare zi și, fără să am nicio clipă intenția asta, devin cumva parte din viața lor. Au atâtea povești… Și nu se sfiesc să le spună, cu voce tare, colegului de pe scaunul alăturat lor. Uneori le aud și eu. Și nu, nu pentru că trag cu urechea… Despărțiri, împăcări, rețeta prăjiturii pe care au făcut-o ieri, copii neascultători sau, dimpotrivă, cu rezultate remarcabile, șefi care conduc despotic, ultimele emisiuni de la televizor, emoții pentru lucrarea de control sau planuri pentru chiulitul de la primele ore. Nu zic eu bine că în autobuz ți se dezvăluie o întreagă lume?
Nu înțeleg disponibilitatea unora care, cu ușurință, lasă posibilitatea învelișului eu-lui propriu să devină translucid și permit oricui, în orice împrejurare, să scruteze cu ușurință spre cele mai ascunse măruntaie ale gândurilor și ale vieții lor. O fi nevoie de atenție, exhibiționism sau pur și simplu lipsa instinctului de conservare? În fine. Grea întrebare, greu răspuns.
Telefonul sună din nou. De data aceasta este cel mobil. Bună dimineața sâmbătă la prânz. Eu am visat că salvez o parte din lume. Voi?
Acest articol face parte din jocurile duzinii de cuvinte. Și îl voi înscrie în tabelul aniversar al clubului psi. Club căruia îi urez “La mulți ani”. Și postări la fel de inspirate ca și până acum.
Și pentru că gândul meu se potrivește și cu ale altor jucători, voi merge să îl las și la Irealia.
[...] cele mai ascunse măruntaie ale gândurilor şi ale vieţii lor.
O fi nevoie de atenție, exhibiționism sau [...]
Mare bucurie trebuie să simţi că nu faci naveta în China cu autobuzul din imagine!
Citeam acum câteva zile la D’Agatha o referire la vecinul cu ochiul vigilent. Și chiar mă gândeam că de multă vreme nu mai m-ai tras de mâncă. Ca să vezi, parcă mi-ai citit gândul. Iar eu nu am nicio scuză, nici măcar ora matinală la care am scris.
Notificări la comentarii n-am, deşi bifez căsuţa aia de dedesubt de fiecare dată.
Notificări de articole noi nu primesc fiindcă am refuzat ca adresa mea de mail să se plimbe prin lumea lui guglă fără motiv.
Aşadar uit şi mai trec pe aici o dată pe săptămînă sau cînd se întîmplă să îmi amintesc. Chiar şi atunci, parcă mi-e ruşine să mai vin şi eu cu litere lipsă sau mai-ştiu-eu-ce chichiţă de importanţă minoră, aşa că bag coada între picioare şi plec mai departe.
Spunea cita mai jos că lumea poate fi salvată chiar şi de o singură persoană. Din păcate nu poţi salva pe cei ce nu se vor salvaţi, pe cei ce se cred în control sau pe cei ce nici măcar nu vor să ştie că se află în pericol.
Cred că dac-ar veni vremea, ar mai rămîne şi locuri goale pe scaune în acel autobuz…
Dragoș, nu știu de ce nu ai notificări la comentarii . Tocmai am verificat și funcționează. Anca nu numai că a primit notificare pentru răspunsul meu, a primit și pentru următorul comentator. Nu înțeleg de ce adresa ta de e-mail este pusă în pericol de sistemul meu de abonare (în timp ce de altele nu), de aceea mă abțin de a vorbi pe marginea acestui subiect. Oricum aici nu este cu condică de prezență, vine cine vrea, când vrea, dacă își amintește sau dacă crede că are ceva de citit. Nu fac prezența. Primesc pe oricine cu brațele deschise și nu îi condamn pe cei care mă vizitează rar. Fiecare dintre ei are motivele sale, iar eu nu le judec. Așa cum aștept să nu fiu judecată nici eu.
Un singur om care să salveze omenirea? Nu intru în detalii. Deja știi părerea mea. Adaug însă, că până să ne salveze alții, trebuie să ne salvăm fiecare dintre noi. Uneori nu vrem, ai dreptate. Alteori nu putem.
Scriu toate astea cu riscul că voi vorbi singură. Este posibil ca tu să nu revii. Dar eu am scris. Din respect pentru mine. Și pentru tine.
[…] Adriana, vavaly, carmen pricop, cita, Drugwash, Raluca M., adicherish, Ioana, maya, dan, vavaly2, Sonia, Vero, Kadia, Ioana Soglu, roxana, Radu […]
grea misiune asta cu salvatul… pe cine laşi, pe cine iei. până la urmă fiecare îşi are rostul lui pe lume. bine că a fost doar un vis…
dar mulţumesc pentru imagine. mi-am compus o bucată din drumul tău despre care spui de multe ori că durează mult :). cu aşa companie mă minunez că te mai poţi concentra să mai citeşti şi bloguri :).
Grea misiune, așa e. Cred că mi-ar părea rău să las pe cineva pe-afară. Așa cum sunt convinsă că pe unii i-aș urca pe o arcă de reeducare.
Interesanta ideea potopului modern. Nu cred ca i-as face fata daca ar depinde de mine sa umplu arca
La multi ani frumosi si inspirati clubului psi! Nestiind unde sa-i urez, profit de blogul si postarea ta
Dacă nu ai avea încotro, cu siguranță te-ai descurca.
Mulțumim pentru urări!
Eu vorbesc mult la mobil pe drum, mă ajută să-i aud pe cei dragi și mă bucur că nu-mi închid telefonul, ținându-mi de urât. Nu pot citi în spațiul public, nu înțeleg mai nimic; ce-mi rămâne de făcut când am un drum de 5 ore? Sunt însă atentă ce confidențe las să se audă de către ceilalți. Nici mie nu-mi place să aflu intimitățile celor care vorbesc, râd , amenință sau reproșează cu voce tare celui de la celălalt capăt al firului. (mă rog, așa a rămas vorba). Când sunt însoțită de cineva, mă jenează dacă atrage atenția asupra noastră, vorbind prea tare.
Și eu mai vorbesc la telefon. Dar nu țip în gura mare și nici nu povestesc ceea ce urechile altora nu ar trebui să audă. Eu mă refeream la aceia care sunt undeva pe primele scaune și le aud conversația și eu, din spatele autobuzului.
Un autobus? Măcar un tren, Sonia.
La început chiar am crezut că stai la povești la ceasuri târzii ori prea timpurii cu creatori și am fost extrem de curioasă de picanterii. Dar și povestea mi-a plăcut.
Cred că ușurința cu care unii devin translucizi, în contextul indicat de tine se poate datora faptului că au impresia că nu-i cunoaște nimeni. Hmmm, oare?!
Tren? N-am mai mers de multă vreme cu trenul.
Interesantă explicația ta. Dar cum suntem mai mulți navetiști care mergem la muncă la aceeași oră, s-ar putea ca, dimpotrivă, să li se pară toată lumea prea familiară.
E interesant. Eu am vazut un film despre care am mai scris si care se chema parca “The seven commandements”. Cu Demi Moore…
Asa de mult m-a impresionat ideea ca, de atunci, in mintea mea e clar ca lumea poate fi salvata si de o singura persoana care e capabila sa renunte la sine pentru binele altora! Incepe insa sa fie tot mai greu de gasit un om lipsit de iubirea de sine! E nevoie de multa durere ca sa intelegem ce inseamna asta! Iar noi… nu mai suntem dispusi sa suferim!
Suntem prea mulți și prea răi. O singură persoană este prea puțin ca să salveze lumea.
Mă gândesc că şi blogul e un fel de exchibiţionism. Uite că mi-a mai venit de vreo două ori in cap chestia asta, dar acum ai pus punctul pe i. Ştii că tot spun că din decembrie am parte de o Sonia imprevizibilă şi creativă? Imi plac ideile tale din ce in ce mai mult. Asta cu potopul şi arca …autobuz e surprinzătoare. Despre lumea cu roţi , ce să mai zic? Mă fascinează …punctele tale de plecare…
O idee de ici, o vorbă de colo și gata articolul scris pe blog. Sunt doar lucruri simple din fiecare zi.
te citisem ieri, apoi am dispărut în real, dar întrebarea m-a urmat ca un căţel.
o arcă nu mi-ar place să am, dar… aş merita eu să fiu salvată? de ce? de ce eu şi nu altcineva, oricine altcineva? şi uite-aşa curg întrebările şi nu le ştiu da răspunsuri.
Nici eu nu am stat prea mult pe lângă blog.
E grea întrebarea ta și mă tem că răspunsul este subiectiv. Ca și ipotetica acțiune. Depinde de cel care face selecția. Mie mi-e suficient să știu că există câțiva oameni care m-ar alege.
Eu cred că merităm, psi.
Offf, ce-nseamnă să visezi! Văzui un film , parcă alaltăieri în care erau discuţii despre salvatul lumii. La care unul din protagonişti spune:
-Lumea mea sunt cei doi copii!
-Păi şi nevasta? este întrebat.
-Ghinionul ei, tocmai a divorţat! răspunde el
Apropopo, arca ta are şi arcuţe de salvare, aşa în caz de forţă majoră?:)
De salvare, nu. Mă gândeam la unele de reeducare.
Dacă luăm exemplul Australiei care a fost o insulă de reeducare s-ar putea să funcţioneze!
[…] Nu înțeleg disponibilitatea unora care, cu ușurință, lasă posibilitatea învelișului eu-lui propriu să devină translucid și permit oricui, în orice împrejurare, să scruteze cu ușurință spre cele mai ascunse măruntaie ale gândurilor și ale vieții lor. O fi nevoie de atenție, exhibiționism sau pur și simplu lipsa instinctului de conservare? – Sonia – O arcă de-aș avea […]
Ce sa mai salvezi, e prea tarziu…lumea asta e pierduta!