Mi-am amintit ieri, aparent întâmplător, de un film. Se numește Mondo cane (titlu deloc greu de tradus) și este din 1962. Primul meu contact cu el s-a întâmplat cam în vremea din care am primele amintiri. Nu știu ce impresie mi-a lăsat atunci acel film dur, probabil că nici una (din fericire, căci nu este un film la care să-ți duci copilul foarte mic), dar ani de zile mi-am amintit despre el ca și cum ar fi fost alcătuit dintr-o singură secvență, una în care niște oameni mănâncă un fel de clătite umplute cu ceva vietăți mișcătoare.
L-am revăzut (deși este improprie exprimarea, prima lui vizionare nu contează chiar deloc) cândva, atunci când internetul ne-a adus în case posibilitatea de a urmări evenimentele în timp real, dar și de a le accesa ușor pe cele care au devenit deja istorie. M-a impresionat, dar văzusem deja destul de multe documentare și, unele lucruri care în 1962 trecuseră drept senzaționale, mi-erau deja cunoscute. Știam deja despre destule acte de cruzime și obiceiuri ciudate, despre excentricități de neimaginat și ritualuri anacronice, despre modernisme exagerate și acte de terorism alimentate de fanatism. L-am catalogat însă în categoria filmelor care trebuiesc văzute măcar o dată în viață. Pentru pionieratul lui și pentru mozaicul extraordinar pe care îl construiește piesă cu piesă. Cu înțelegere și cu umor. Și mi s-a părut mie și cu optimism.
Revenind în zilele noastre, adică ieri, mi-am adus aminte de Mondo cane urmărind o știre la televizor. Una care îmi povestea că vânzarea pietrelor (da, ați citit bine) ca animale de companie s-a dovedit o afacere de mare succes. Am pus alături de asta și alte frânturi de știri și am concluzionat că, într-un fel, lumea nu s-a schimbat prea mult în ultima jumătate de veac.
Și totuși… Poate că doar extremele au rămas aceleași, poate că doar evenimente se aseamănă (deși au alți protagoniști), iar între ele evoluăm (sau involuăm?) haotic, într-o eternă mișcare browniană, noi, oamenii. Și m-am întrebat cum ar fi dacă, aflată în spatele lentilei unui aparat de filmat, aș avea sarcina sa refac, în propria-mi viziune, Mondo cane?
În primul rând totul ar fi redus la o scară mult mai mică, într-un areal geografic mult mai restrâns și pe parcursul unui singur an, cel care tocmai se apropie de sfârșit. Aș ignora mai toate evenimentele și aș încerca să surprind doar oameni și fețele lor. Numiți-o neputință, lipsă de conectare la pulsul întâmplărilor curente, lehamite sau perspectivă originală. Cum doriți.
2013…
Al cincilea (?) an de criză. Aproape că ne-am obișnuit. Și privim, mai mereu, cu o oarecare detașare veștile care vin. De cele mai multe ori sunt proaste. Uneori ne revoltăm. Mai mult în cercul nostru de prieteni sau pe Facebook. E incomod să ieșim în stradă și nici măcar nu mai credem că asta ar putea fi o soluție. Dar protestăm. Cu mai mult patos pentru drepturile animalelor decât pentru cele ale oamenilor. Oamenii ne-au dezamăgit. Ne închidem adesea în propria noastră cochilie și încercăm să instaurăm, măcar acolo, un echilibru perfect. Uneori prin introspecție, alteori updatându-ne la noile tendințe care ne promit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte marea cu sarea. Citim cărți de dezvoltare personală, recităm citate motivaționale, câteodată apelăm la suportul unui guru mentor. Nu contează dacă toate acestea au avut vreodată rezultate reale. Sună frumos și ne induc o stare de beatitudine. Un fel de droguri legale? Scriem rezoluții pentru noul an (că listă de dorințe este de mult un lucru perimat), aplicăm pentru joburi (cine își mai depune în ziua de astăzi CV-ul?), ne creștem copii după cărți de parenting. Împrumutăm tot ce ni se pare frumos și eficient, căutăm rețete cu succes garantat și cumpărăm fără să clipim iluzii. Gândim mai puțin și oferim mai mult credit teoriilor venite de nicăieri. În tot acest timp, practica ne omoară. Căutăm o pilă, dăm șpagă, ne râzgâiem progeniturile, cercetăm căi ocolitoare și ne lăsăm cocoșați de frustrări. Dar strângem din dinți și mergem mai departe. Cocoașa este poleită cu aur.
Ici-colo, câte un zâmbet. Câte o mână întinsă care ajută dezinteresat, câte o carte alături de o tabletă care zace de ceva vreme închisă, câte un gând, câte un vis, câte o dorință. Și momente în care căutăm modele în oamenii reali care au reușit în viață, motivații care se nasc din conștientizarea propriilor noastre resurse, principii care se hrănesc în primul rând din bunul simț. Empatie, simpatie, sinceritate.
Și concluzia că mai există încă speranță.
Cam așa s-a văzut 2013 de aici, de la mine. Nu am dorit să-i fac un bilanț. I-am învățat lecțiile, am suferit sau m-am bucurat la momentul potrivit.
2014? Fără listă de dorințe. Nu că nu aș avea, nu pentru că mi-aș fi propus să las viața să treacă pe lângă mine. Le permit doar un oarecare grad de libertate. Am învățat că nu este bine să-mi croiesc tipare în care apoi să încerc să mă înghesui cu orice preț. Am învățat că nu totul stă în puterea mea și că uneori este mai benefic să încerc să mă adaptez. Și să nu țin cu dinții de lucruri atunci când văd că nu au sorți de izbândă, ci mai degrabă să le transform, să le schimb până când îmi devin potrivite și să mă schimb și eu dacă este necesar.
Mondo cane? Voi ce credeți?
2013, 2014, Mondo cane
Bună seara. Sunt de acord cu concluzia ta. Pentru 2014, n-am niciun plan. Dacă Dumnezeu va voi, voi oficializa civil și religios relația mea curată, bazată pe iubire, respect, sinceritate și sprijin reciproc, cu Marian. Cunosc, în mare, niște obligații birocratice necesare până atunci, și unele medicale. Voi trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima, fără planuri, doar cu credința că rezultatul fiecărui demers ce-l voi face, va fi cel rânduit de Dumnezeu, cel cuvenit mie, nouă. Am mare încredere în ziua de mâine.
Poate că asta este cel mai important. Să avem speranță. Și să încercăm mereu, și mereu, să ne găsim calea. Chiar și atunci cânt totul pare potrivnic. Sau mai ales atunci. Vă doresc toate cele bune și de abia aștept să vă felicit pentru căsătoria voastră.
Mi-ai închis pliscu’. Tot ce pot spune e… mhm.
Mmmmm… nu credeam că poate să existe așa ceva.
Uite c-ai trăit s-o vezi şi pe-asta!
Şi la mine e la fel: everything goes!
nici eu, sonia, nici eu!
dragoş tăcând?! ioooi!
cât despre mondo… mă întreb dacă l-am văzut cât mă uit în urma mea, la anul care se încheie şi nu-mi amintesc deloc. pentru anul ce vine cer numai sănătate.
Și eu, de ceva vreme, îmi doresc același lucru. Să fiu sănătoasă. Restul vin și se duc și le mai pot aranja și din mers. Cât despre Mondo cane, lumea în care trăim ne oferă mereu și mereu același spectacol. Pe alocuri grotesc, de multe ori trist. Deschide televizorul și poți să îl privești.
doamne fereşte, nu! televizorul îl deschid cel mult pentru a vedea un film siropos şi idiot pe care să-l uit repede, un documentar… mi-e de-ajuns.
Dragă Sonia, să ai un an nou bun, cu sănătate, cu împliniri și proiecte frumoase, care să se realizeze! La mulți ani!
Mulțumesc mult. Asemenea și ție!
eu una, datorită articolului tău, am devenit curioasă și vreau să-l văd
Iar eu sunt curioasă cum ți se va părea un documentar atât de “bătrân”. Astăzi informația este doar la un click distanță de noi. Sau la o apăsare a butonului telecomenzii. Este posibil să nu descoperi prea multe lucruri spectaculoase.
Nu fac nici un bilant ca innebunesc! Intamplarile urate sunt moarte si ingropate. Sau asa sper eu, ca se rezolva instant in 2014. N-ai sa vezi. Boala grea e cea mai lunga. Cat despre Mondo cane mi-l amintesc si da, lumea e mult, mult mai nebuna decat cu 50 de ani in urma…
Așa este, lumea este din ce în ce mai nebună. Eu nu prea mă uit la televizor, în zilele Crăciunului nu l-am deschis deloc, iar sâmbătă când am apăsat butonul telecomenzii m-am îngrozit…
Ce-mi doresc pentru 2014? Doresc sanatate (si stiu ce spun) pentru mine si ai mei, restul vine de la sine si chiar asa este… P.S planuri mari nu fac, fac doar ceva schite
Pup sora mea.
Să ai parte de sănătate. Este cea mai importantă. Și tu poți să o prețuiești mai mult decât oricine altcineva.
Ce să zic despre 2013? A fost un an plin, poate prea plin pentru mine, cu bine şi cu rele. Ce am învăţat în 2013? Am învăţat că trebuie să accespt că unele lucruri nu sunt cum vreau eu şi nici nu se schimbă oricât de mult ai încerca şi că, uneori, e bine să înveţi ceva chiar şi din rău sau nimic.
Pentru 2014 vreau multe, vreau tot ce 2013 nu mi-a oferit, adică linişte, răbdare, un loc de muncă şi încredere în mine.
Să-ți aducă 2014 tot ce îți dorești. Îți țin pumnii.
Un film pe care nu l-am văzut?! Hmmmm, trebuie să acționez în această privință, dar, la câte înțeleg din ce scrii, îmi va trebui o stare de spirit specială să-l vizionez.
Mi-au rămas iluziile în minte. pe ele dăm cei mai mulți bani!
Iluzii… uneori le plătim mult prea scump. Partea interesantă este că, de cele mai multe ori, le cumpărăm conștienți că facem o cheltuială inutilă.
Eu sper in ceva mai bun. Atat (e deja prea mult).
Așa să fie!
Iar am sarit o tura, asa ca ma intorc.Una peste alta 2013 a fost rau, cu multe catastrofe, cu multa vrasmasie in fel si chip,dictonul “homo homini lupus” nicicand n-a fost mai de actualitate.De-aia si eu sper ca 2014 va fi mai bun.Trebuie!Nu-mi doresc decat sanatate si o doresc tuturor.Sanatate totala.Pentru ca daca suntem sanatosi si la trup si la minte cu siguranta lumea este mai buna.
Multă sănătate Tatiana. Ție și celor dragi, ai tăi.
Cocoasa poleita cu aur. Sa tin minte sa merg cu spatele drept anul asta.
Păi așa ar fi indicat.
Din păcate, uneori, nu prea se poate. Să sperăm că foarte rar! 
La mulți ani Cuvânta!