O zi obișnuită de vineri. Autobuzul de 8 (colegul meu de navetă se bucură încă de vacanță), cafeaua de dimineață de la birou (mulțumesc Cristina), lucru lejer până la orele prînzului, apoi, ca de obicei în ultima zi lucrătoare a săptămânii totul scapă de sub control. De ce oare toată lumea își aduce aminte, vineri la ora 14, că are o problemă importantă de rezolvat și că problema cu pricina nu suportă amânare până luni? Neobișnuită doar hotărârea pe care am luat-o acum trei ore. Fac o excepție și astăzi nu mai lucrez nimic. Îmi permit o seară de (aproape) lene fără să mă simt vinovată de timpul pierdut. În primul rând pentru că am nevoie de odihnă (mă aflu în fața celui mai greu weekend din acest an) și în al doilea pentru că, luni, computerul meu mult iubit sosește acasă după o lungă absență. Cu un look nou și ușor întinerit, dar în deplinătatea facultăților sale mintale. Asta înseamnă că eficiența mea se va îmbunătății simțitor, ca să nu mai vorbesc despre starea mea de spirit care va fi alta. Deci îmi permit o seară de lene. 
O zi obișnuită de vineri în care mi-am văzut de drumul meu. Drumul meu… cât de des folosesc această metaforă pentru a vorbi despre trecerea mea prin întâmplările vieții! Și cât de des este folosită și de alții…
Drumul meu… și un gând, la început fugar, m-a făcut să mă întreb ce-ar fi dacă aș duce metafora într-o altă zonă. Spre mijloacele de locomoție pe care le folosim ca să îl străbatem. Și m-am hotărât să încerc un exercițiu de imaginație.
Pasul. Poate că este o greșeală să îl încadrez în rândul mijloacelor de transport, dar cum este vorba despre un joc și cum drumul acesta al vieții îl străbatem în cea mai mare parte la pas, îmi permit să o fac. Primul (pas) nu înseamnă și începutul drumului. Este doar momentul în care simțim pămâmtul sub picioare (cândva este posibil să îl simțim chiar la picioarele noastre) și când, mai întâi șovăitor, încercăm să ne descoperim calea. La pas… Oricâte mijloace de transport vom folosi pentru a străbate drumul, din când în când ne vom opri din iureșul în care ne-am aruncat și vom porni la pas. Pentru a admira un răsărit, pentru un cuvânt păstrat pentru prieteni, pentru o gură de aer proaspăt sau pur și simplu pentru a fi doar noi și gândurile noastre. Sau poate pentru a face strategii și a alege cea mai convenabilă rută?
Vine o vreme în viața fiecăruia cînd aleargăm cu disperare să prindem un tren, un tramvai sau un autobuz. Mereu cu senzația că este ultimul. Cât popor călătorește în ele! Și cât de sigură și lipsită de griji pare călătoria împreună și în aceeasi direcție cu alții. Doar pare. Cumva se instalează, uneori, disconfortul. Prea cald, prea mult zgomot, prea multe mirosuri. Și coborâm fără părere de rău la prima stație. Asta dacă nu, lipsiți de răbdare, sărim din mers. Sau suntem „debarcați” de alții.
A sosit timpul pentru autoturismul proprietate personală. Îl alegem după configurația pe care, ni se pare, o are calea. Puternic ca să ne ajute la urcușuri și depășiri riscante, frumos ca să fim admirați, economic ca să reușim să ducem o viață cumpătată, încăpător (sau nu?) în funcție de cei pe care îi vrem alături de noi. Devenim atenți la cei pe care îi poftim pe scaunul din dreapta sau pe bancheta din spate. Mai luam pe câte cineva la ocazie, dar altfel suntem destul de selectivi. Și parcurgem drumul din ce în ce mai repede. Străzi, străduțe, autostrăzi, drumuri accidentate. Kilometru după kilometru, nimic nu pare să ne stea în cale. Până când… ni se pare că vrem și mai repede. Mai sus, mai comod, mai bine. Și ne dorim aripi ca să putem să zburăm.
Ne mulțumim cu un avion. Că ne îmbarcăm la clasa bussiness sau doar pentru un zbor low cost, aproape că nici nu are importanță. Ni se pare un drept câștigat privilegiul de a ne îmbăta cu aerul tare al înălțimilor. Ne urmăm drumul într-o plutire care uneori îl face să se piardă în zare. Zburăm. Ni se pare că avem propriile noastre aripi și că nicio pasăre nu zboară prea sus când le folosește pe cele care îi aparțin. Atenție, pericolul de prăbușire există. Dar în egală măsură și șansa de a ajunge, undeva, foarte sus.
Am uitat ceva? Cu siguranță, da! Caleașca trasă de cai pentru întâlnirile romantice, bicicleta pentru momentele când drumul devine o alee umbrită și plină de mister, vaporul pentru călătoriile lungi și obositoare. Poate o mașină de epocă sau o rablă?
La capătul drumului ar trebui să fim întâmpinați de bătrânețe. Nu se întâmplă mereu așa, din păcate, dar pentru cazul în care eu voi ajunge pe porțiunea aceea de drum, mă întreb, foarte serios acum, ce mijloc de locomoție mi-ar fi cel mai potrivit pe calea aceea? Le-am experimentat pe toate câte au fost amintite mai sus. Dar atunci?
Săptămâna aceasta duzina de cuvinte a fost aleasă de Scorpio. Textele celor care s-au jucat cu ea sunt găzduite, ca de obicei, în tabelul lui psi.
[…] Au scris psi , Sonia, […]
Sunt trista si totusi reactia a fost sa iti dau un raspuns in gluma…dar as fi stricat frumusete de post cu raspunsul meu.
Îmi pare rău că ești tristă. Nu era rea o glumă dacă te înveselea puțin.
Ți-aș fi dat un răspuns poetic. Simțesc poetic dar nu mă pot exprima ca atare, îmi pare rău. Ai scris un text foarte bun, pe cuvânt.
Mulțumesc pentru aprecieri. Eu l-am inclus în categoria “Aberații”.
Păi cred că bătrâneţea nu prea ne întâmpină acolo sus, în al nu ştiu câtelea cer, ci aici jos, pe pământ, de unde am plecat. Probabil că la bătrâneţe, o luăm de sus în jos cu un fel de paraşută găurită (pe post de boală sau mai ştiu eu ce…) şi coborâm , şi coborâm….. Brrrrrrr…. mai e mult până acolo!
Aoleu ce imagine îmi proiectezi. O gondolă cu care să navigăm printre amintiri nu mergea?
Bine, renunţ la paraşută, dar cred că merge mai degrabă un vas viking! Hai să aducem şi un gondolier, dacă o ieşi bine “O sole mio” poate se transformă vasul în gondolă!
E tot ce pot să fac…
[…] mea eminesciană dați vina pe Psi şi-al ei club. Au mai aranjat cuvinte potrivite şi Vienela, Sonia, Scorpio, Dana […]
eu cred că important este tot ce rămâne în urma acestui drum: faptă, simţire. bătrâneţea ar trebui să ne ajungă cu sufletele pline şi senine şi nu, nu este deloc mult până la ea, chiar dacă pare, chiar dacă ne dorim să fie aşa.
Ai perfectă dreptate. Același lucru îl cred eu. Partea interesantă este că la un moment dat trecerea anilor nu te mai sperie. Și nu este vorba de acceptare a unui lucru care altfel nu poate să fie. Este bucurie de a trăi și simți frumos fiecare clipă.
Mi-ar placea sa pot intampina eu batranetea si nu invers si sa-mi plimb intelepciunea intr-o sanie trasa de cai, ca-n filmele rusesti.
Alb și sanie trasă de cai. Eu am imaginea asta din copilărie. Să fie posibil ca la bătrânețe să o regăsesc? Mi-ar plăcea.
Credeam cã numai mie ziua de vineri imi da dureri de cap! De ce toate par sa fie extreme urgente vinerea şi dacã se poate pe la ora 15? Oricum lunea nu multa lume îşi aduce aminte de extrema urgenţã de vineri:”Vai, dar nu era aşa de urgent! “
Bine punctat parcursul de la pas la zbor! Ca orice urcuş odatã ajuns în vârf trebuie sã şi cobori aşa cã începe întoarcerea la izvoare: zborul îţi face rãu, drumurile prea lungi cu maşina te înţepenesc, numai ai de ce sã alergi dupã autobuz, bicicleta ai dat-o de mult nepoţilor şi rãmâi cu pasul tãu mai şovãitor, dar al cãrui control încã îl deţii pânã când drumurile se vor scurta din ce în ce mai mult. Dar sã nu o uitãm pe inegalabila Uca Marinescu ale cãrui drumuri încã urcã, deci depinde de fiecare: pas, bicicletã sau doar gândul.
Ai reușit să sintetizezi mult mai bine decât mine parcursul. Probabil că pasul șovăitor este suficient când drumurile se îngustează.
Exemplul tău arată că depinde ȘI de noi cum și cât călătorim. Din păcate însă uneori nu este alegerea noastră.
Atunci doare cel mai rãu, când zborul este frânt înainte de a apuca sã-ţi întinzi aripile, pasul devine şovâielnic înainte de vreme şi rãmâi prizonier într-o colivie fãrã gratii.
Ai mai uitat un mijloc de locomoţie: “tîrîş”.
Dacă am inclus pasul pe lista mijloacelor de locomoție, atunci și târâș își găsește locul L-am practicat și pe acesta (și nu mă refer la perioada primă din viață). Și probabil că l-aș practica oricând, fără ezitare, doar ca să merg înainte.
Acum lista e completă. Pot să m-arunc pe burtă şi s-o iau la vale, precum pinguinii pe gheaţă… Ciao, week-end plăcut!
Unde găsești tu gheață pe căldura asta? Mie mi-e să nu am nevoie de barcă. Că se pregătește de ploaie mare. Măcar de-ar ploua dată, că imediat plec la muncă.
Gheaţă? Oh, e destulă în jur. Doar că nu se vede, ci se simte.
Eu însă, alunec pe propriile-mi gînduri, către neverland-ul mult-visat. I’m an Indigo child… or maybe an ancient Fuchsia child, lost in the future…
Tu ai ales mijloacele de locomotie si eu am ales vara, dar gandul a fost cumva apropiat ca forma…
Am ajuns la momentul in care am prins aripi si incerc sa zbor cat mai inalt, chiar de stiu ca exista riscul de a ma prabusi, de a ma izbi cu forta pe pamantul tare… Viata este scurta si imi apartine, vreau ca ceea ce a ramas din ea sa fie calm, sa fie fara nori si asa cum visez in zilele in care imi flutur aripile.
Să-ți fie zborul lin și înalt Vienela. Și lipsit de turbulențe.
Nu intuiesc de ce acest week-end este pentru tine cel mai greu din acest an dar îţi doresc ca toate să îţi meargă din plin şi să îl treci cu bine.
Merg la două evenimente. Azi și mâine. La muncă. Cel puțin 36 de ore pe baricade. Dar e ok. Nu e prima dată.
Mulțumesc pentru urări!
Aaaa… Mă speriasem, măi… Să nu-mi mai faci dintr-astea că sunt … hipertensiv !!!
Succes.
Primele tale randuri m-au prins: cafeaua de la birou pe care o face o colega si faptul ca vinerea dupa pranz totul scapa de sub control…Doamne, ce bine le cunosc! Calculatorul meu vechi il am, slava Domnului, ceea ce iti doresc si tie cat mai curand!
Luni o să fiu fericită. Computerul ăla e extensia mânii mele drepte.
Le-am prețuit însă și pe cele vechi. Cumva m-au scos din încurcătură. 
Ştii, zilele trecute Vienela a pus o fotografie cu o bătrânică pe trotinetă. Am citit cu atenţie articolul tău, dar nu mă pot opri să nu mă gândesc la imaginea aceea care avea ca motto ceva de genul: nu scrie nicăieri că unele lucruri trebuie să le faci conform vârstei. Cum te ştiu eu pe tine ….poate te văd alunecând pe un skateboard. Sau poate ti se va face dor de tren? Să o iei cătinel, cătinel …spre oraşe dragi?
Trenul nu știu dacă sunt curioasă să-l încerc. O trotinetă… de ce nu?
Eu cred că la bătrâneţe o să prindem aripi atunci când nepoţi ne vor face o bucurie, vom merge în genunchi tânjind după o clipă în plus cu cei dragi, vom merge cu caleaşca pe ultimul drum şi vom decola cu viteza avionului gândindu-ne la ce am lăsat în urma noastră.
Faina descriere a druului si a felului cum ne deplasam. E de retinut.