Dacă după ce aţi citit titlul vă imaginaţi că voi posta o reţetă culinară, greşiţi. Vreau doar să cuprind într-o singură postare săptămâna care se va încheia astăzi (săptămână în care am fost puțin vizibilă în mediul on line) și cum în atâtea zile s-au petrecut tot felul de lucruri, cu siguranţă că ceea ce va ieşi va fi un amestec asemănător cunoscutului fel de mâncare. Pretenţios aş fi putut intitula articolul “Amalgam”, dar scrisul meu de astăzi va fi oricum, numai pretențios nu.
În primul rând vreau să le cer scuze celor care au comentat la ultimul meu articol și nu au primit în schimb decât tăcere. Le răspund acum. Pe cei care ați avut sarmale în congelator v-am invidiat, iar celor cărora v-am făcut poftă vreau să vă spun că ale mele nu au fost chiar o reușită. Carnea a fost prea slabă, varza a avut frunzele prea groase, mi-au ieșit comestibile, dar nu la nivelul prestațiilor de altă dată. Potecuței îi spun că titlurile de împrumut pot fi folosite de oricine (doar nu am licență pe ideea asta) și că ar fi chiar interesant să se prindă în joaca asta și alte persoane, iar Cuvântei că încerc să nu adun dezamăgiri de pe internet, sunt destule cele de care trebuie să mă feresc în viața reală. Și tot ei, mulțumindu-i mai întâi, o să-i mărturisesc că sunt o doamnă doar de cele mai multe ori. 
Să te ferească Dumnezeu să ai prilejul să dai ochii cu mine și în celelalte (mai puține, e adevărat) prilejuri. Şi dacă tot fac referire la un articol în care vorbeam despre păstrarea aparenţelor, o să vă spun că acum o săptămână, prezentă fiind la un eveniment care face obiectul de activitate al jobului meu cu numărul doi, mi s-a spus de câteva ori că inspir calm celor din jurul meu. M-am bucurat că s-a întâmplat așa, dar uneori, în spatele acestui calm, se ascunde o furtună și doar faptul că știu că lucrurile trebuie să se desfășoare cât mai firesc, mă face să încerc să fiu eu mintea limpede și să le transmit și celorlalți că totul va bine. Și este bine. Mereu.
Ați înțeles acum, bănuiesc, că absența mea prelungită s-a datorat acelui eveniment, unul perfect de altfel, dar care m-a ținut în priză în fiecare minut al săptămânii trecute, iar acum că totul s-a terminat, deși îmi propusesem că ziua de astăzi o voi petrece dormind, constat că parcă nu mă pot scoate din priză și că îmi lipsește întreaga agitație, termenul limită de finalizare a unei lucrări destul de pretențioase și număratul minutelor în încercarea de a le stăpâni cât mai bine. Poate că ați pățit și voi vreodată acest lucru?
Faptul că nu am fost vizibilă pe internet, nu înseamnă că nu am mai tras cu ochiul din când în când la ce s-a întâmplat pe acolo. Așa că nu am ratat avalanșa de trafaleți și nici afișarea la “gazeta de perete” a încă unei persoane. Vă mai amintiţi de gazetele de perete de pe vremuri? Sau, ca să întreb mai corect, voi le-ați prins?
Dacă nu vă este cunoscut termenul, aflaţi că vorbesc despre niște panouri, plasate în cadrul unei şcoli, întreprinderi sau altei instituţii, unde se afişau articole, fotografii sau desene referitoare la activitatea unităţii respective şi unde exista o rubrică în care erau făcuţi de râs “copiii răi”. Cam aşa:
(Sursă foto: https://vechiulbuhusi.wordpress.com)
Anii au trecut, Maria nu-şi mai părăseşte locul de muncă înainte de încheierea programului (fie pentru că nu-l mai are, ţesătoria s-a desființat, fie pentru folosește ca să se ponteze o cartelă magnetică pe care nu o poate măslui), dar de când și-a făcut blog are toate șansele să apară într-o gazetă de perete virtuală. Nu discut motivele pentru care ar putea ajunge acolo, mă întreb doar dacă folosește cuiva acest lucru. Și dacă dorința de a îndrepta niște lucruri (a căror “strâmbătate” nu o analizez aici) este reală. Eu mă cam îndoiesc. Prea se apelează din prima la soluția extremă (căci nu cred că au existat în prealabil discuții private sau comentarii de atragere a atenției la articolele incriminate). Oare pe când și o brigadă artisitică, căci văd că mijloacele de exprimare artistică a indignării încep să fie din nou la modă.
Aud că, în vremea în care am lipsit, s-a mai petrecut și un alt eveniment de importanță capitală. A picat rețeaua de socializare numită Facebook. Nu știu care au fost reacțiile, dar constat că o dată ce este din nou la locul ei, nu pare să fi murit nimeni și nici să se fi schimbat ceva. Adriana se întreba ce s-ar întâmpla dacă internetul ar dispărea din viețile noastre și ne-am întoarce la metodele de comunicare clasice. N-ar fi o catastrofă, asta este clar, dar multora dintre noi ne-ar dispărea obiectul muncii sau o unealtă care ne este indispensabilă la locurile de muncă. Ca să nu mai vorbim de comunicarea mult mai greoaie și de posibilitățile de divertisment mult mai puține. De ce să dispară internetul? Doar pentru că mulți dintre noi nu știm să îl folosim?
Mă opresc pentru că ar fi cazul să mă apuc de pregătit prânzul, gătind ceva “pe bune”, și sperând că nu v-a produs indigiestie giveciul meu virtual. Și vă doresc o duminică faină, ceea ce îmi doresc și mie. Deocamdată nu am în plan decât să reved niște filme din arhiva familiei. Mi-a făcut Anca poftă atunci când a inserat o secvență în ultimul episod de pe vlog-ul ei. Nu, nu îmi este dor de tinerețea mea din acele vremuri. Tânjesc însă după bucuriile simple de atunci și după felul în care știam să le trăiesc din tot sufletul.
Curat ghiveci!
), gazetă de perete am prins, dar eu eram numai la „Așa, da” pe vremea aceea. Nici nu am știut că a picat FB, ceea ce spune multe despre mine în ultimele zile. Despre „trafalet” am citit pe bloguri, căci da, ca și tine, mai tragh câte un ochi din când în când, chiar dacă e mai greu de pe telefon să las câte un semn.
Mă pregăteam să răspund la o treabă cu gazeta și după ce am citit mai departe, mi-a zburat ghândul la altele, așa că nu mai știu nici eu ce am vrut să scriu aici. Ghiveciul…e transmisibil.
Absentă și eu. Doar că eu caut jobul cu numărul doi (care e posibil să trebuiască să devină numărul 1
Apropo de tinerețe, am trecut prin niște poze din copilărie zilele astea. Mă tot întreb unde naiba zboară timpul așa…ca nebunul…
Succes cu jobul. Cât despre timp… nici măcar nu mă mai întreb unde zboară, doar constat. Telefonul mă ține și pe mine la curent și jumătatea de oră din autobuz, dar ca și ție mi-e peste mână să las câte un semn al trecerii mele chiar dacă ceea ce am citit ar fi meritat.
“De ce să dispară internetul? Doar pentru că mulți dintre noi nu știm să îl folosim?”
intrebarea asta mi-a ramas in cap din tot ghiveciul tau :). de fapt constatarea. pe celelalte le stiu si am decis sa le ignor cu desavarsire. ba chiar sa ma afund si mai abitir in propria mocirla :))) desi in restul timpului voi fi afundata in copilarie si vacanta de vara.
e bine ca ai de lucru si ca viata te tine in forma.
stiu ce spui cu faptul ca inspiri calmul. asa sunt si eu : pe afara un munte de liniste si pe interior un vulcan in unele momente :).
spor in toate draga Sonia!
Spor și ție Valy. Fiecare folosește internetul cum crede de cuviință, de aceea mă miră când aud că unii se plâng că le mănâncă timp sau că au pe Facebook tot felul de prostii. Până la urmă doar noi alegem la ce să ne conectăm și la ce nu. Eu, fără internet aș avea o problemă. Mi-este mult prea util și îmi userează munca prea mult.
Ghiveci, ghiveci, dar cand il faci tu, e delicios! Mancarea respectiva in sine nu mi-a placut niciodata, dar modul in care tu aduni toate ingrdientele si le legi intr-o poveste coerenta mi-a placut mereu. Ca om care te=a cunoscut si dincolo de blog sa stii ca da, e adevarat, inspiri liniste, nu in sensul de om linistit, ci in sensul de persoana care are forta de a tine lucrurile sub control…atat cat crede ca este necesar. Nu pari depasita de situatie niciodata. Asta din ce se vede din afara.
Uite vorbesc si imi amintesc cu atata drag de o seara anume…incat trebuie sa iti spun inca o data: esti mai mult decat ok ca blogger, probabil foarte buna ca fototograf, dar in primul rand extraordinara ca OM.
Mulțumesc, Dana. Ghiveciul nu-mi place nici mie în mod deosebit, nici ăla din cartea de bucate și nici cel pe care, uneori, îl construiesc în viața de zi cu zi.
Da, sa traiti am inteles! Ma voi feri din calea ta preventiv ca deh mai calc si eu pe aratura din cand in cand.
Eu ma gandesc uneori daca peste 30 de ani de ex blogurile noastre vor mai fi accesibile. Accesul la internet pare atat de simplu insa e atat de complicat. Daca nu mai avem electricitate? Daca descoperim o alta forma de comunicare? Daca nu ne mai citeste nimeni blogurile peste o vreme?
Se va mai folosi oare google peste 30 de ani?
Cartile au totusi avantajul de a ramane acolo timp de mii de ani. Insa daca electricitate nu e, nici net nu e.
Aoleu, sper că nu te+am speriat atât de rău încât să fugi de mine.
Ce-o fi peste 30 de ani? Nici nu cred că ne putem imagina. Acum 30 nu aveam habar de internet, iar o poveste despre o antenă parabolică care prinde 16 programe mi s-a părut o minciună gogonată.
Cărţile rămân, ai dreptate şi cred că educaţia solidă a unui om de acolo vine. Dar şi internetul ne ajută în viaţa de zi cu zi. Dacă ar dispărea însă, cu siguranţă că ne+am adapta noilor condiţii.
Da,este adevarat! inspiri liniste si calm. Ai avut rabdare sa ma inveti niste lucruri si mi-ai dat incredere in mine, intr-un mare fel! Nu o sa uit cand imi spuneai – Ai sa vezi, ai sa poti! Si eu nu stiam si nu puteam! Acum si stiu si pot! MULTUMESC!
Normal ca ştii şi poţi! Eşti sora mea doar!
<3
Ghiveci, ghiveci, dar a picat bine!
Trebuie să îţi fac o mărturisire. Eu nu am avut de gând să intru azi pe net dar m-au mâncat degeţelele să verific comentariile de pe aplicaţia din telefon. Am văzut linkul tău dar nu se vedea tot ce ai scris, vedeam doar “potecuţei îi spun că titluri de împrumut se pot folosi…” şi am îngheţat. Sincer, am crezut că am gafat-o şi am folosit la vreo postare un titlu folosit şi de tine. Mă gândeam eu că tu eşti o finuţă şi nu ai fi procedat aşa dar… iată-mă la calculator pregătită să îmi cer scuze
Uff, chiar am avut emoţii.
Mulţumesc, Sonia!
Îmi pare rau că ți-am dat emoții și că ți-am stricat planul de anu deschide calculatorul. Eu îți mulțumesc ție Potecuță și aștept primul articol cu titlu împrumutat.