Eu nu cred în destin

45 Comments

puppeteerEu nu cred în destin. Nu este o glumă și nici un subiect care să provoace controverse. Pur și simplu nu cred. Am spus-o de multe ori, cei care mă cunosc, sau doar mă citesc, știu.

Eu nu cred că există o forță care hotărăște fatal și irevocabil destinul fiecărui om în parte, un păpușar care mânuiește miliarde de sfori legându-le și dezlegându-le între ele, aducând fiecare marionetă, în parte, mai sus sau mai jos, într-un dans alert sau monoton, plin de strălucire sau tern, mai scut sau mai lung.

Odată credeam în destin. Îmi imaginam că lucrurile sunt deja hotărâte și că mie nu-mi rămâne decât  să trăiesc. Și să sper că sunt unul dintre oamenii care au șansa să fi primit la naștere un rol bun într-un  scenariu în care am fost distribuiți cu toții. Mi-am jucat așa cum m-am priceput mai bine partitura scenică ce mi se părea că mi-a fost distribuită. Soarta a fost cea căreia i-am mulțumit când lucrurile au mers bine. Și tot pe ea am făcut-o responsabilă de multe dintre neîmplinirile mele, furioasă, simțindu-mă pedepsită, nu pentru că nu mi-am învățat bine lecția ci pentru că asta a fost voia cuiva. Până într-o zi. Cred că era în amurg sau poate că nu îmi amintesc eu prea bine și era dimineață.  Un amănunt prea puțin important. Un gând fugar (intuiția, am spus atunci) m-a purtat, departe, spre acel ceva sau cineva care, așezat în fața unui pupitru imens împărțea, după criterii doar de el știute, clipe fericite sau nenorociri, viață lungă sau moarte timpurie, agonie sau extaz, succes sau existențe înecate în mediocritate. Acel ceva sau cineva care, spun unii, ne face să ne asumăm totul ca pe un deja scris undeva și imposibil de schimbat.

Eu nu mai cred în destin, mi-am spus în clipa aceea. Pentru că nu pot trăi cu gândul unei posibile nenorociri care va veni mâine, dar nici a unei iluzorii promisiuni care s-ar putea să nu se împlinească niciodată. E prea mare această povară pentru mine.

Eu nu cred în destin. Este posibil să greșesc și el să existe în realitate, dar îmi asum această greșeală. E una care nu mă costă nimic. Dimpotrivă. Voi trăi liberă și cu speranța că multe lucruri stau (și) în puterea mea. Voi încerca să evit întâmplările nefericite. Voi face lucruri nepotrivite și voi învăța ceva din ele. Mă voi bucura de fiecare dintre victoriile mele știind că este a mea, nu doar o secvență dinainte programată.

Eu nu cred în destin. Sunt de prea multe ori păpușa împrejurărilor concrete ale vieții. Nu mă doresc și păpușa unui regizor universal.

 

Am scris acest articol pentru duzina lui psi. La ea găsiți tabelul în care s-au înscris toți cei care au brodat povești pornind de la 12 cuvinte.

În același timp am încercat să scriu fără să folosesc vreun semn de întrebare. Am reușit, dar nici nu vă imaginați cât de greu mi-a fost. :)

Sursa foto.

45 thoughts on “Eu nu cred în destin”

  1. Pingback: Duzina de cuvinte- Cugetări (ne)vinovate | Cățărătorii

  3. Adriana

    Orice aş vrea să mai adaug simt că ar fi prea mult. Fiecare cuvânt scris mă determină să-ţi dau dreptate. Foarte frumos ai scris. M-ai pus pe gânduri. Apropo, vacanţă plăcută!

    Răspunde
      • Gabriela

        M-am ferit mereu sa compar viata cu un film si sa atribui existentei mele cuvantul rol. Viata e o intamplare atat de complexa si nimeni nu joaca intr-un film despre propria viata. E acolo altceva, mai subtil si mai sublim. Eu, cred in destin, pentru ca mi s-a intamplat in viata de atatea ori sa vad intamplari si situatii, care au schimbat totul in cateva secunde, intr-un mod incredibil. Daca viata ta s-ar schimba inrt-o clipa, intr-un mod care ar schimba totul din temelie ce ai spune?

        Răspunde
        • Sonia

          Cred că în viața tuturor există astfel de întâmplări. Nici eu nu am fost ferită de ele. Ideea era că eu nu cred că lucrurile acelea mi-au fost sortite de cineva. Și că eu sunt doar o păpusă care a primit un rol. Tocmai pentru că viața este atât de complexă.
          Cine ar putea dirija viețile tuturor? Folosind ce crirterii ne-ar împărți bune și rele fiecăruia?

          Răspunde
          • Gabriela

            Eu cred ca in momentul in care incepi sa te intrebi, ai indoieli in adancul sufletului. Crezi ca filozofii sunt, au fost, oameni inteligenti? Nu toti au fost doar filozofi, adica au avut si alte preocupari intelectuale, matematicieni, fizicieni, scriitori, psihologi, adica nu sunt doar niste “visatori”. Ei cred in destin, in reflectia personala si in cunoasterea interioara si in lucrurile care se produc dincolo de noi. Intamplarea, sansa, norocul, toate sunt semne ale destinului. Eu cred ca nici o intamplare nu e pur intamplatoare. :)

            Răspunde
  6. frmshk

    Nici eu nu cred în destin. Adevărul e că mi-e foarte greu să spun în ce anume cred cu adevărat. E mai ușor să le înșirăm, întotdeauna, pe cele negative – nu ne place aia, nu credem în aia, nu acceptăm aia etc.

    Dacă nu credem în destin, e musai să credem în faptul că omul singur ține frâiele propriei vieți? Și, de fapt, poate lucrurile nici nu stau așa. Poate că sunt, totuși, mai presus de înțelegerea noastră. Ideea e că, oricum, oricât am dezbate, noi tot un singur lucru avem de făcut. Să ne trăim viața cât putem de bine – discutabil acest bine, desigur. Cât putem de plin, de autentic. Fără să ne gândim la ceea ce-ar putea să se întâmple, din mâna destinului – că oricum, dacă e să fie, tot o să fie – fără să fim, totuși, prea încrezători în capacitatea noastră de-a decide totul. Echilibrul, tot el, ar fi calea…
    :)

    Răspunde
    • Sonia

      E bună concluzia ta, Loredana. Poate adevărul este undeva la mijloc? Cred că multe lucruri sunt peste puterea noastră de înțelegere. Iar capacitatea noastră de decizie, ai dreptate este limitată. Credem sau nu credem în destin, viața își urmează cursul.

      Răspunde
  7. Drugwash

    Ideea de destin e perfectă. Nu poate fi combătută sub nici un chip. Tind să cred că nu e o invenţie omenească.

    Ce poţi face dacă destinul tău e să nu crezi în destin…? :roll:

    Răspunde
    • Sonia

      Am așteptat cu nerăbdare comentariul tău. Perfect – perfecțiune, oare există?
      Am spus că eu nu cred în destin. Îndoiala mea nu mă face să am dreptate. Așa cum nici siguranța celor care susțin existența lui nu îi conferă (destinului) credibilitate. Cel mai probabil nici unii și nici alții nu vom știi adevărul.

      Răspunde
      • Drugwash

        Dacă există perfecţiune? Hm, that’s a tricky question! :cool: N-am curajul s-o despic acum pînă la miez fiindcă ştiu unde ar duce. Hai să spunem că am avansat noţiunea de ‘perfect’ pentru ceva autosuficient care nu poate fi nici confirmat nici infirmat prin demonstraţie, de către om, dar care există prin însăşi definiţia sa: “aşa a fost să fie”. ;)

        A crede sau nu în destin nu-l afectează pe acesta cu absolut nimic. Isn’t that perfect…? :roll: :cool:

        Răspunde
  9. Dana Nagy

    Iti astept articolele cu nerabdare, unele ma amuza, altele ma intristeaza si emotioneaza totodata, altele ma duc la introspectie…ca cel de acum.

    Răspunde
  10. Ana-Maria

    Consider ca aceasta notiune de destin a fost conceputa special de catre cei depresivi sau chiar de catre cei ce s-au pierdut pe drumul vietii lor.Ca si contra argument al destinului , as zice ca vorba “cum iti asterni , asa dormi” , se potriveste!
    Destinul si-l face umanul…atat cat doreste , vrea si , la un moment dat , poate!
    Mi-a placut articolul tau si a atins aproape toate punctele mele de vedere referitor la destin! :)
    Nici eu nu cred in asa ceva! :)

    Răspunde
    • Sonia

      Discuția ar fi putut fi mult mai amplă. M-aș fi pierdut și eu însă printre ițele ei. Poate o dată voi încerca să abordez un alt lucru care mi se pare extrem de important și interesant. Întâmplarea, Momentul acela care, măsurat uneori în fracțiuni de secundă sau în zecimi de milimetru face diferența dintre viață și moarte, dintre agonie și extaz.

      Răspunde
  11. psi

    sincer, nici eu nu cred în destin, aşa cum nu cred nici în zodii. altfel de ce am mai avea liberul arbitru şi de ce s-ar mai naşte visele spre care tindem, dacă drumul ar fi deja trasat?

    Răspunde
    • Sonia

      Un drum deja trasat ar fi ca o piatră de moară legată de picior. Eu așa aș simți. Și totuși oamenii merg înainte fie că sunt convinși că destinul lor este deja scris, fie că nu. Și mă întreb. O fi resemnare, o fi doar o credință superficială și în adâncul fiecăruia există o urmă de îndoială?

      Răspunde
  12. Spunsieu

    Din pacate viata se incapataneaza sa ne arate ca avem un destin si daca ai analiza putin circumstantele ai vedea ca nici macar tu nu poti scapa de asta. Gandeste-te sa zicem la ceea ce te-a condus sa faci blogul sau la ceea ce ai realizat. Daca analizezi evenimentele, vei vedea ca lucrurile se misca cu mult timp inainte sa-ti dai tu seama, exista coincidente neintamplatoare si mici fapte care ti-au carmit cursul vietii pe calea care trebuie. Am vrea sa credem ca avem libertate dar nu este chiar asa, unaeri suntem fortati sa facem lucruri impotriva vointei noastre, iar mai tarziu constatam ca asta ne-a condus intr-un anumit punct.
    PS Dar pentru confortul nostru psihic putem sa credem ca avem puterea de a ne decide soarta, numai ca trebuie sa avem putina modestie.

    Răspunde
    • Sonia

      Eu cred, mai degrabă, că toate întâmplările din viața noastră au ca punct de plecare alegerile pe care le facem. Să fie cineva sau ceva care a programat în amănunt fiecare pas al meu? Nu cred. Dar, cum am spus și în artico, s-ar putea să greșesc.

      Răspunde

  13. Pingback: Învățătorul săracilor « Dictatura justitiei

  14. dictaturajustitiei

    La fel îmi spune și fiul meu dar eu mă încăpățânez, mi se pare un cuvânt mai dur decât oricare altul, să cred în continuare în destin. Dacă aș încerca să argumentez aș deveni prea indiscretă. :lol:

    Răspunde
    • Sonia

      Cred că experiențele personale ne fac să judecăm lucrurile într-un fel sau altul, analiza fiecăreia dintre noi fiind bazată pe subiectivismul propriu. Până la urmă, cred că cel ami important să ne simțim bine în propria piele și împăcați cu gândurile noastre.

      Răspunde

  15. Pingback: Orice mafiot care se respectă își cumpără onorabilitatea pentru el și urmașii săi « Dictatura justitiei

  16. Pingback: Duzina de cuvinte: DEC@LOG.PATRU | My virtual Outback

  17. Pingback: Tigaia Adrianei Bahmuțeanu « Dictatura justitiei

  18. cammely

    poate ca e la fel destinul cu norocul care si-l mai face omul si cu mana lui , nimeni nu e predestinat pieirii, regizorul suprem te lasa sa alegi singur in ce mod iti vei trai eternitatea , sau iti vei scrie finalul
    zic si eu…

    Răspunde
    • Sonia

      Cammely, bine ai venit pe blogul meu. Zici bine ce zici, dacă te referi la un alt regizor decât cel din articolu meu.
      Discuția ar fi putut fi, așa cum îi spuneam și unui alt comentator, mult mai amplă. Poate despre preștiință și predestinare?
      Am pus însă punct înainte de a mă aventura pe un tărâm pe care consider că nu îl stăpânesc îndeajuns. Poate voi reveni altă dată.

      Răspunde
  19. vavaly

    asa cum ai spus si tu, avem la indemana liberul arbitru ce ne lasa mana libera sa hotaram noi pe ce drum sa mergem. dar la sfarsit, cand tragem linie, tot destin vom spune ca a fost. sau ceilalti vor spune. nu un destin dinainte scris, ci unul pe care ni l am creionat fiecare dupa cum am simtit sau am stiut.

    Răspunde

  20. Pingback: Eu ma gandeam, Tu te gandeai? » Doza online V

  21. Pingback: Recomandările săptămânii – 13 iulie « Blog-ul lui Adrian

  22. vienela

    Nici eu nu cred in destin. Nu stiu daca am crezut vreodata, insa acum, aici, imi dau seama ca mai tot ce mi s-a intamplat in viata -bun sau rau-, a fost consecinta deciziilor pe care le-am luat. Poate ca unii vor spune ca destinul a facut ca eu sa iau acele decizii, insa nu cred pana cand nu mi se dovedeste. :))))

    Răspunde
    • Sonia

      Mă bucur că gândim la fel. Dovezi nu avem nici noi cei care nu credem, aşa cum nu au nici cei care sunt convinşi că avem scrisă soarta. Până la urmă, important este cum trăim. Adevărul în această privinţă nu cred că îl vom afla vreodată.

      Răspunde
  23. vienela

    Plecam fara sa amintesc de intrebare… Intrebarile tale sunt mult diferite de ale altora, imi dau de gandit si din acest motiv nu ma irita, ba chiar imi plac. ;)

    Răspunde

  24. Pingback: Ei scriu, eu citesc (15) | Jurnal de graviduta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

CommentLuv badge