Influențată de avalanșa de brazi gata pregătiți pentru Crăciun (care au invadat Facebook-ul, magazinele și sediile de firme) și cu chef de joacă (pentru că de câteva ore sunt în vacanță) am pornit și eu, cu entuziasm, să decorez unul. Nu, nu pe cel adevărat care îmi va înveseli casa în zilele de sărbătoare. Am rămas credincioasă obiceiului de a-i așeza globurile pe crengi doar în Ajun. M-am gândit însă că unui Blog de iarnă i-ar sta bine să afișeze un pom de iarnă, nu? Așa că am creionat repede unul. Două asimptote oblice, câteva puncte, linii și cercuri și gata treaba. Apoi, privindu-l, am dat sentința. Prea banal! Doar un brad dintr-un desiș al unei păduri care crește pe zi ce trece. Și m-am tot întrebat cum aș putea face ca desenul meu să aibă un mesaj. Ideea mi-a venit repede. Am făcut mai mare lumina de la lampadar, mi-am pus discul preferat care să îmi asigure fundalul sonor inspirator (Sarah Brightman, dacă sunteți cumva curioși) și, în timp ce ronțăiam câteva alune, încântată de gustul lor salin, am început să pictez fiecare glob în parte. Mi-a ieșit frumos, dar mi s-a părut tot banal să îl expun așa, pur și simplu. Am făcut, din nou, recurs la imaginația mea. Nu m-a lăsat la greu nici de astă dată.

Pare un brad ciudat acum că i-am acoperit podoabele cu abțibilduri pe care am scris toate literele de pe tastatură? Se prea poate! De fapt eu îmi doresc să nu rămână multă vreme așa. Ce-ați zice dacă v-aș invita să vă alegeți o literă, una singură, și să-mi scrieți un cuvânt care începe cu ea. Unul legat de Crăciun, evident, ca să nu ne abatem de la scopul inițial. De îndată ce se va încumeta cineva să facă acest lucru, eu voi avea grijă să dezvălui ce era dedesubtul ei.

O să-mi spuneți poate că este greu. Și că unele litere nu se potrivesc cu sărbătoarea. Ei, nu este chiar așa! Cuvântul poate fi o urare, o stare de spirit, o dorință și, de ce nu, numele unui actor dintr-un film pe care doriți să-l vedeți în zilele acelea, a unui fel de mâncare dorit sau… vă mai las și pe voi să găsiți soluții.

Ce ziceți? Mă ajutați să risipesc misterul izvorât din urzeala gândurilor mele din astă seara? Dezlegați și voi câteva noduri?

Joaca mea se vrea parte din altă joacă. Cea a duzinii de cuvinte pe care o găsiți în fiecare săptămână la psi.

Notă: de data aceasta facem abstracție de diacritice.

Toate globurile sunt la locul lor. Literele au dispărut. Din clipa aceasta sub brad vor apărea… cadouri.

Se apropie sfârșitul anului și m-am gândit serios dacă într-unul dintre articolele viitoare de pe blog voi face un bilanț. Da-urile și nu-urile s-au succedat, fiecare cu argumentele sale, iar concluzia finală a fost că nu mi s-au întâmplat lucruri notabile și că-mi este suficient că, atunci când trag linie, îmi dă cu plus. Deci nu va exista o înșiruire de realizări și neîmpliniri, așa cum nu voi scrie nici vreo listă de dorințe pentru viitor. La cumpăna dintre ani mi-am propus să mă dezbrac de orice gând care rupe timpul în două și prima zi de ianuarie să nu fie decât o simplă continuare a unui decembrie care a trecut.

Și totuși… câteva vorbe despre anul din care mai este încă puțin, parcă s-ar cuveni să spun. Căci mi s-a părut, mai tot timpul, martor al unui joc de cărți la care am participat activ. E adevărat, din când în când s-a întâmplat să fiu mână moartă.

M-am așezat, în fiecare dimineață, la masa verde, aproape adormită și, până să mă dumiresc prea bine ce mi se întâmplă, m-am trezit că am deja în mână un teanc de cărți. Am privit spre partenerii de joc, încercând să le deslușesc strategiile și să înțeleg dacă joacă corect, joacă la cacealma sau trișează. Între inimi roșii și inimi negre am căutat cărțile al căror tipar avea să-mi dezvăluie trefla, speram eu purtătoare de noroc. Dacă nu riști, nu câștigi, mi-am spus adeseori, așteptând marele as pe care credeam că următoarea mână mi-l va sorti. Cât de des s-a întâmplat, nu-mi mai amintesc. Știu însă cu exactitate că deși uneori mi s-a părut că joc perfect, la finalul rundei nu am câștigat. Ba chiar m-am aflat la o oarecare distanță de ceilalți competitori.

Am jucat cu pasiune aproape de fiecare dată. Acea pasiune pe care numai un cartofor înrăit o poate înțelege și o poate evalua. Mi-ar fi plăcut să fie o școală care să mă învețe subtilități, dar cum nu a fost să fie, am aflat singură secretele. Să nu mă subestimez niciodată, dar să încerc să rămân lucidă și nici să nu mă supraestimez. Și să accept fiecare nouă provocare. Și am mai descoperit ceva. Că uneori este mai bine să am alături un simplu valet decât un careu de dame.

Cărți, cărți, cărți… servite mai lent sau în viteză, cărți care au părut scoase dintr-un sac fără fund, nu dintr-un simplu pachet.  Sigură pe mine, am plusat adesea, am ridicat miza și am câștigat. Uneori. Alteori am ținut cu dinții de o mână pierzătoare și am pierdut mai mult decât am investit în ea. Am crezut că pot avea lumea la picioare. Uneori am avut-o. S-a întâmplat însă să fiu nevoită, câteodată, să-mi fac pârtie printre judecăți greșite sau dezamăgiri.

Doiari, șeptari, zecari, popi… Toate mi-au trecut prin mână, pe fiecare am evaluat-o folosind propria mea unitatea de măsură și am încercat să o adaptez regulilor jocului. Uneori mi-a reușit. Alteori nu prea. O carte proastă, este o carte proastă, oricât te-ai încăpățâna să vezi în ea altceva. Sau combinația dintre ele este cea care poate să te facă falit?

Jocul încă nu s-a terminat, chiar dacă astă seară i-am spus pas. Mâine de dimineață voi trage încă o carte. Și încă una. Deși mai mult mi-ar plăcea să fiu, măcar pentru câteva ore, copil. Să ningă și eu să-mi pierd pașii printr-un bâlci, să mă dau într-un carusel făurit din căluți de ghips sau să-mi încerc norocul aruncând cu o bilă colorată într-un munte de jucării de plus. Aș putea pleca acasă strângând la piept un panda uriaș sau s-ar putea întâmpla, la fel de bine, să plec cu mâinile goale. Dar asta n-ar conta prea mult. Aș avea sufletul plin de bucurie. Una pe care aproape că am uitat-o și pe care o caut de ceva vreme sperând să o regăsesc.

Până atunci… joc cărți… cu viața. Iar miza este chiar ea.

Finalul acestui articol va fi dedicat altui fel de cărți. Voi primi de la Nemira un voucher de 50 lei, premiu de la SuperBlog. Nu este o sumă mare. Dar dacă mai adaug ceva aș putea cumpăra câteva cărți pe care să le dăruim împreună cuiva care și le dorește, dar nu își permite să le cumpere. Voi doar să-mi spuneți cui.

M-am jucat cu douăsprezece cuvinte și mi-am înscris joaca în tabelul clubului psi. Alături de alte povești care merită citite.

O dimineață cenușie. Orașul, până nu demult acoperit de un halou ruginiu, dat de toamnă, se trezește din nou la viață. Un soare străveziu se străduiește să dea culoare steagului de pe balconul meu, reușind doar să materializeze umbre  gălbui, roșiatice și o pată de culoare albastră. M-aș fi așteptat la ceva mai multă forfotă, dar este sâmbătă și, cel mai probabil, oamenii și-au amânat ieșirea din casă, profitând de faptul că deșteptătorul este mai îngăduitor în ziua lor liberă. Nu-mi place amestecul acesta de noapte cu zi. Poate doar vara, când răsăritul este trandafiriu și zorii zilei fac copacii negri ca smoala să își îmbrace, parcă într-o clipă, haina diurnă de culoare verde.

Mi-am scris, în sfârșit, articolul care pune punct participării mele la SuperBlog (cel despre crema dintr-o cutie pe jumătate violet). Nu este încă timpul concluziilor finale (mai am patru note de primit și de adunat impresii de la gală).  Partea hazlie a acestui demers este că l-am publicat convinsă fiind că o fac în 1 decembrie. Partea serioasă este că existența mea în blogosferă se va împărți de acum în “înainte și după SuperBlog”. Voi recunoaște că pentru mine concursul nu a fost obositor. Doar incomod, uneori, din cauza termenelor limită sau a unor subiecte pe care nu am știut de unde să le apuc. Dar gata cu SuperBlog. Am înnegrit deja destule pagini cu advertoriale și, cel mai probabil, va mai curge încă multă cerneală virtuală în articole care vor face analize și vor face evaluări. Cândva, unul îl voi scrie chiar eu.

Mâine este 1 decembrie. Calendaristic începe iarna, chiar dacă nu o să o întâmpin cu imaginea zăpezii albe așezată pretutindeni. Mâine va fi și ziua țării în care m-am născut și trăiesc. Nu vreau să pară patriotism de paradă, dar eu chiar prețuiesc ziua aceasta. Așa cum prețuiesc și locul acesta în care am venit pe lume. Știu, este departe de perfecțiune și neajunsurile, de tot felul, uneori îmi amărăsc viața. Știu, ca să am o șansă la un trai mai bun, uneori sunt nevoită să fac eforturi supraomenești. Știu, nu mă bucur întotdeauna de respectul pe care îl merit. Dar în același timp știu că aici sunt toți ai mei laolaltă și că indiferent unde am plecat prin lume, am revenit cu emoție și cu bucurie acasă.

La mulți ani România! La mulți ani tuturor!

Vă fac aceste urări cu o zi mai devreme pentru că mâine voi fi ocupată puțin. Îmi voi sărbători jumătatea care, ieri, a împlinit o anumită vârstă.

Acest articol face parte din jocul cu 12 cuvinte al clubului psi și marchează reîntoarcerea mea, după o absență destul de lungă, într-un loc foarte drag mie. În tabel îi veți găsi pe celalți paticipanți. Eu le mulțumesc tuturor pentru susținere, răbdare și încurajări.

La  începutul săptămânii, cred că luni, într-un interval de timp destul de scurt, am citit pe trei bloguri diferite articole intitulate “Blogosfera mea”. Ce ape s-or fi tulburat iar, pe undeva, de oamenii simt nevoia să urmărească din nou acest fir? m-am întrebat. Căci articole de genul ăsta se tot scriu. Și se scriu în general atunci când cineva, undeva, aruncă semințe de gâlceavă. Poate m-am înșelat. Nu am avut timp să fac cercetări, nici să văd dacă au mai scris și alții și am trecut mai departe. Fără să-mi fi propus să dezvolt și eu subiectul. Dar gândul a rămas agățat cumva de un neuron și a revenit din când în când.

Nu am folosit niciodată expresia “blogosfera mea”. Spun adesea blocul meu, autobuzul meu, orașul meu, firma mea, cartierul meu. Nu sunt ale mele, dar sentimentul de apartenență pe care îl am față de toate aceste lucruri face firească folosirea pronumelui posesiv. De ce nu și blogosfera mea?

Nu pentru că de ea nu m-aș simți legată. Este un univers care are atâta potențial explorabil  și care de la prima întâlnire a devenit parte din viața mea. Și nu mă văd (încă) stând pe margine. Nici pentru că nu este un loc idilic de fiecare dată când îi trec pragul.  Am îvățat să evit cu grație câte un saltimbanc care face echilibristică pe nervii mei sau câte un autor care scrie eclectic și pentru care a vira de la o părere la alta a devenit sportul favorit.

Am învățat multe de când am blog. Că prieteniile adevărate (din mediul virtual) nu se obțin declarând că admiri extatic x sau y autor, că nu există un aliniament cu reguli clare pe care să fie așezați cei care sunt sunt considerați cei mai buni, că dintr-un gând ascuns poți scoate un articol memorabil, că sunt persoane care îți aduc zâmbetul pe buze, ca un desert bun, că deși toată lumea știe că nu îmi plac anumite animale, citesc cu plăcere un blog  de pisică. Adică două. Și am învățat că dacă rămân eu oamenii care mă citesc nu pleacă. Dimpotrivă sosesc și alții noi.

Și totuși… De ce nu blogosfera mea? Poate pentru că am învățat să privesc cu detașare războaiele care se declanșează în ea. Nu este nepăsare. Doar o centură de siguranță.

Ce însemn eu pentru blogosferă este prea devreme de dezbătut. Doar încă un gând voi scrie înainte de final. Nu spun blogosfera mea, dar spun cititorii mei și blogurile mele preferate. Până la urmă cred că, și de data asta, totul se reduce la oameni.

Douăsprezece cuvinte printre alte cuvinte. Pe care le așez în tabelul lui psi. Locul unde veți găsi o mulțime de alte povești interesante.

A fost odată ca niciodată o țară numită Blogosferia. Ca orice democrați tânără (căci istoria ei de dată destul de recentă nu cobora adânc în negura vremurilor) le avea pe ale ei bune și rele. În ținuturile sale întinse, dintre toate drepturile,  libertatea cuvântului era cel mai mult flosită. Altfel, legile (e adevărat că nescrise) nu erau foarte clare sau, și mai rău, respectate doar în funcție de împrejurare. Dreptul la vot era doar araraori folosit. Numai atunci când se ivea la orizont vreun concurs sau, dacă este voie să fac o analogie, să se apese butonul Like. Dislike încă nu se inventase.

Deși unii nu credeau că este posibil, lupii se pupau în bot cu mieii și mâțele cu șoriceii. Vorbim totuși despre o țară de poveste. Se mai năștea pe ici pe colo câte o furtună, dar cum apărea, uneori din senin, la fel de repede se și potolea. E drept că uneori rămâneau în urmă câțiva fulgi sau câte o pană rătăcită. Sau câte un gust amar. Dar cum roata se învârte și povestea merge mai departe, cine să bage în seamă eventuale victime, fie ele și colaterale?

Cu mască sau fără mască, locuitorii ei, care mai de care, încercau să își amenajeze căsuțele (sau palatele) cât mai atrăgător. Apoi se așezau la fereastră așteptând musafiri. Poftiți sau nepoftiți, nu asta era important. Numărul lor era cel care făcea diferența. Câtă efervescență în amenajarea locuințelor… Că erau cumpărate, închiriate sau pur și simplu primite în mod gratuit, fiecare încerca să le dea o notă cât mai plăcută și mai personală. Cuvintele așezate frumos în glastre,  cărțile răspândite într-o dezordine studiată, vorbele atent împletite chiar începând cu covorașul de la intrare, gândurile agățate prin toate ungherele, oglinzile, tablourile pline de culoare, ideile… Nici un efort nu era precupețit în încercarea de a fi o gazdă cât mai ospitalieră.

Deși locuitoare și eu al acestui tărâm de basm, nu prea aș fi avut chef  și timp de povești în astă seară. Și totuși scriu… pentru că m-am supărat astăzi pe mine și pe naivitatea mea de a crede că lupul își poate schimba și năravul, nu numai părul.

Pe scurt lucrurile stau cam așa. Abonată la comentariile unui articol de pe un blog care îmi place foarte mult, primesc astăzi câteva notificări. Îmi place să văd ce se discută acolo unde am am comentat și eu, așa că am dat fuga să văd ce mai spun oamenii. Stupoare, un comentator care și pe mine mă vizitează (ocazional cred), folosea o exprimare pe care eu o consider lipsită de orice urmă de bun simț. Nu ar fi fost ceva neobișnuit, fără să dau nume, sunt convinsă că v-ați confruntat și voi cu el. Poate că nici nu l-aș fi băgat în seamă dacă nu mi-aș fi amintit un episod petrecut cu ceva timp în urmă, când un blogger i-a oferit posibilitatea de a scrie un guest post. I-am citit povestea pe care a scris-o acolo, m-a impresionat și fată simțitoare cum sunt am considerat că e bine să mă alătur și eu sprijinului pe care un alt om i-l acordase. Și am comentat la articol încurajându-l, spunându-i că descopăr printre rândurile sale un alt om și că apreciez încercarea sa de (re)modelare. A considerat că mi-a dat o lecție și că m-a învățat în acea seară că aparențele înșală. Am înghițit gălușca. Ce conta dacă săgețile sale pline de venin aveau să apuie (sau apună?) o dată cu ultimele raze ale soarelui din acea zi? Dacă ține de mine să ajut un om să treacă peste dezamăgiri și traume nimic nu e prea mult, mi-am spus. Și chiar am crezut că lucrurile s-ar putea schimba. Până azi. Când întâmplător i-am mai descoperit câteva comentarii exact în stilul care l-a consacrat.

Nu o să vă întreb de ce credeți că unii oameni vor să întineze cu bună știință un loc curat și nici de ce există persone care găsesc o plăcere nebună în a jigni și a împroșca cu venin peste strădania altora. Și nici de ce statutul de musafir într-o casă virtuală nu vine la pachet cu bunul simț.

Am scris doar ca să îmi vărs oful. Luați totul ca pe o poveste. Orice asemănare cu persone și fapte reale este întâmplătoare. Sau nu.

Cuvintele pentru duzina din această săptămână au fost alese de Alma Nahe, iar tabelul cu ceilalți povestitori este găzuduit cu aceeași amabilitate de psi.

Eu nu cred în destin. Nu este o glumă și nici un subiect care să provoace controverse. Pur și simplu nu cred. Am spus-o de multe ori, cei care mă cunosc, sau doar mă citesc, știu.

Eu nu cred că există o forță care hotărăște fatal și irevocabil destinul fiecărui om în parte, un păpușar care mânuiește miliarde de sfori legându-le și dezlegându-le între ele, aducând fiecare marionetă, în parte, mai sus sau mai jos, într-un dans alert sau monoton, plin de strălucire sau tern, mai scut sau mai lung.

Odată credeam în destin. Îmi imaginam că lucrurile sunt deja hotărâte și că mie nu-mi rămâne decât  să trăiesc. Și să sper că sunt unul dintre oamenii care au șansa să fi primit la naștere un rol bun într-un  scenariu în care am fost distribuiți cu toții. Mi-am jucat așa cum m-am priceput mai bine partitura scenică ce mi se părea că mi-a fost distribuită. Soarta a fost cea căreia i-am mulțumit când lucrurile au mers bine. Și tot pe ea am făcut-o responsabilă de multe dintre neîmplinirile mele, furioasă, simțindu-mă pedepsită, nu pentru că nu mi-am învățat bine lecția ci pentru că asta a fost voia cuiva. Până într-o zi. Cred că era în amurg sau poate că nu îmi amintesc eu prea bine și era dimineață.  Un amănunt prea puțin important. Un gând fugar (intuiția, am spus atunci) m-a purtat, departe, spre acel ceva sau cineva care, așezat în fața unui pupitru imens împărțea, după criterii doar de el știute, clipe fericite sau nenorociri, viață lungă sau moarte timpurie, agonie sau extaz, succes sau existențe înecate în mediocritate. Acel ceva sau cineva care, spun unii, ne face să ne asumăm totul ca pe un deja scris undeva și imposibil de schimbat.

Eu nu mai cred în destin, mi-am spus în clipa aceea. Pentru că nu pot trăi cu gândul unei posibile nenorociri care va veni mâine, dar nici a unei iluzorii promisiuni care s-ar putea să nu se împlinească niciodată. E prea mare această povară pentru mine.

Eu nu cred în destin. Este posibil să greșesc și el să existe în realitate, dar îmi asum această greșeală. E una care nu mă costă nimic. Dimpotrivă. Voi trăi liberă și cu speranța că multe lucruri stau (și) în puterea mea. Voi încerca să evit întâmplările nefericite. Voi face lucruri nepotrivite și voi învăța ceva din ele. Mă voi bucura de fiecare dintre victoriile mele știind că este a mea, nu doar o secvență dinainte programată.

Eu nu cred în destin. Sunt de prea multe ori păpușa împrejurărilor concrete ale vieții. Nu mă doresc și păpușa unui regizor universal.

Am scris acest articol pentru duzina lui psi. La ea găsiți tabelul în care s-au înscris toți cei care au brodat povești pornind de la 12 cuvinte.

În același timp am încercat să scriu fără să folosesc vreun semn de întrebare. Am reușit, dar nici nu vă imaginați cât de greu mi-a fost.

Sursa foto.

Când ai citit ultima dată în cartea existenței tale? Nu mă întreba care carte. Cea în care adaugi în fiecare zi câteva rânduri. Transformând în cuvinte gânduri, fapte și oameni. Locuri și sentimente. Miracole sau rutină.

Mă întreb dacă nu cumva absorbit de febra scrisului, ai uitat să te uiți peste ceea ce ai scris mai înainte. Și dacă n-ar fi cazul ca, acum, să te oprești pentru câteva clipe. Să iei cartea în brațe, să o deschizi cu grijă și, după ce ai suflat praful așezat peste unele pagini, să începi să o răsfoiești cu atenție.

Cum ți se par primele cuvinte pe care le întâlnești în cartea existenței tale?  Cred că sunt rânduri ușor tremurate, scrise cu o mână nesigură de copil, cu degetele murdare de la creta cu care tocmai a desenat un șotron pe asfalt sau de la dudele negre și dulci pe care le-a cules, cocoțat pe un gard, din pomul aflat în curtea unui vecin. Simți cum răzbate dintre slovele tale o urmă ușoară de parfum? Miros de orez cu lapte presărat cu scorțișoară sau de dulceață de căpșuni. Și miros de magie.  Ciudată alăturare de cuvinte, dar plutește deja în aer și te învăluie în aburul ei fin, magia unor vremuri în care totul părea simplu, frumos și la îndemâna ta oricând.

Ai ajuns la paginile pline de poezie? Nu ai știut niciodată să scrii versuri, îmi spui. Te înțeleg, dar aici nu este vorba doar de rime și de întortocheate întoarceri de condei. Caută rândurile în care ai așternut pe hârtie primele iubiri. Mi-am tăiat în suflet temple/Chip cioplit s-aşez în ele… Îți amintești? Simți un ușor tremur? Este de emoție. Și de cine știe mai câte stări sufletești pe care le-ai trăit, de-a valma, într-o clipă cât altădată într-un an. Nerăbdare, dorință, neliniște, bucurie, melancolie, speranță. Mai ales speranță. Câte trepte ai avut de urcat și care a fost trenul în care te-ai urcat, vei afla mai târziu.

Când ai citit ultima dată în cartea existenței tale? Ai observat câte semne de punctuație ai așezat printre cuvinte? Cele mai multe sunt de întrebare. La câte dintre întrebările tale ai deja un răspuns? Urmează apoi cele de mirare, liniuțele de dialog și virgulele, cele între care ai așezat aproape jumătate din trecerea ta prin viață de până acum. Și punctele de suspensie. Puse în momentele în care ai mai fi avut ceva de spus, dar ai tăcut.

Cum ți se pare cartea existenței tale? Câte greșeli ai găsit până acum? Ia un creion și fă un semn în dreptul fiecăreia dintre ele. Și nu le căuta pe cele de gramatică. Nu la ele mă refer. Cu voie sau fără de voie, cu gândul sau cu fapta. Acum înțelegi ce vreau să te întreb? Pe câte dintre ele le-ai reparat, câte au fost date uitării și câte te mai macină și acum? Când ai greșit ultima oară? Și de câte ori ți-ai cerut iertare fără ca lucrul acesta să pară o breșă în armura autosuficienței tale?

Ai întâlnit pagini în care textul apare estompat și neclar? S-ar putea să existe, patina timpului face uneori cărțile mai greu de citit. La fel de bine însă s-ar putea fi să fie o iluzie. Iar literele încețoșate să fie doar întâmplări pe care nu vrei să ți le amintești. Spală-te pe ochi și lasă-le să devină clare. Și ele sunt treceri ale tale prin viață. Poate ți-ai învățat lecția la timpul potrivit. Sau nu? Nu contează. Niciodată nu este prea târziu.

Încă mai răsfoiești cartea existenței tale? Fă-o încet, oferă-ți răgaz să savurezi sau să rămâi pe gânduri. Privește-i ilustrațiile cu care ai îmbogățit-o. Îți vor zâmbi dintre rânduri (sau te vor privi încruntate) persoane blonde sau șatene, micuțe sau înalte, cu aer distins sau fără expresie. Cine o fi creola de la pagina o sută douăzeci și șase? Dar domnul impunător de la începuturi? Și locurile pe care le-ai așezat între file? Oamenii, asfaltul orașelor sau cărările de pe un munte, toate fotografiile din cartea vieții tale, cu siguranță poartă o urmă a trecerii tale.

Te simți acum ca făcând parte dintr-o breaslă a scriitorilor importanți? Sau încă te mai întrebi dacă această carte, cea a existenței tale, este o carte bună de citit, de cumpărat și de pus în bibliotecă? Eu cred că un cititor ar putea găsi în ea de toate. Iubire, războaie, umor, aventură, dramă, dar mai ales personaje interesante.

Mai răsfoiește-o încă o dată. Și dacă ți se va părea, cumva, că viața nu ți-a oferit destule lucruri bune și suficiente satisfacții, nu încerca să intri în grevă.  Pune mai bine mâna pe stilou și scrie. Mai apăsat și mai convingător. Și cu mai multă stăruință. Scrie azi. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Douăsprezece cuvinte printre alte cuvinte. Pe care le așez în tabelul lui psi. Locul unde veți găsi o mulțime de alte povești interesante.

Sursă foto.