Obișnuința este a doua natură. Nu știu unde am auzit vorble astea, dar analizând un pic felul în care ne comportăm îmi dau seama cât adevăr adună în ele.
Ne ducem viața printre oameni și lucruri și dezvoltăm atașamentente pentru fiecare categorie în parte. În feluri diferite, e adevărat, dar ne condiționăm binele de interacțiunea cu ceilalți și în egală măsură de confortul dobândit prin lucrurile de care ne-am înconjurat. Ne spunem că doar prima categorie este cu adevătat împortantă. Cu toate astea ne îndreptăm dragostea și către bunurile materiale.
Ne atășam de obiecte. Le colecționăm, le punem nume, le dăm valoare sentimentală, ne dedicăm o parte din existență scopului de a le obține, devemin dependenți de ele. Le dăm suflet. Nu mai sunt doar simple aglomerări de materie fără viață. Și cumva, printr-un fel de inversiune tulburătoare, deși încă suntem stăpânii lor absoluți, constatăm că de fapt ele au ajuns să ne posede. Poșeta noastră, cea cu exact câte buzunare trebuie, fotoliul nostru, cel numai bun pentru lectură, mașina, poate nu ultimul model din parcare, dar cea mai frumoasă de acolo, pentru că ea ne duce acolo unde mai înainte doar gândul ne-a purtat, computerul și tastatura care a devenit o extensie a degetelor neobosite… Și lista ar putea continua. Încet, încet, câte un lucru, mai mare sau mai mic, pune stăpânire pe sufletul nostru. Și se naște un fel de laț, aurit deci orbitor prin strălucirea sa, care se tot strânge.
Nimic nu are viață veșnică. Nici măcar materia lipsită de viață. Iar când lucrurile se strică, starea noastră de bine și confort se evaporă. Uneori este vorba de banii pe care i-am investit în ele, de cele mai multe ori însă doar obișnuința de a le avea așa cum le știm și acolo unde le știm este cea care ne destabilizează. Și ai senzația că o dată scos din mediul tău atât de familiar, nimic nu mai seamănă cu ce a afost înainte. Și nimic nu te mai ajută să reclădeși “normalitatea” de tine inventată. Nici măcar cuvintele celorlalți.
Cu multă vreme în urmă am trecut printr-un accident de circulație. O mașină a ajuns la fier vechi (atât a fost de distrusă), iar eu, pentru că noi, toți cei trei pasageri am supraviețuit miraculos și doar cu zgîrîieturi minore, am crezut că mi-am învățat bine lecția. Niciun lucru de pe lumea asta nu merită atâta atașament. Altele sunt cu adevărat importante.
Am crezut doar. Evenimentele recente mi-au demonstrat că încă nu am ajuns la starea aceea de echilibru care să mă facă să accept din prima că un obiect, oricât de indispensabil ar fi, este doar un obiect. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu asta. Dar s-a întâmplat. Poate pentru că Loredana și Hapi m-au purtat în lumea copilăriei, unde lucrurile sunt simple, “tragediile” trecătoare, iar obiectele, indiferent de valoarea lor, doar pentru joacă. Vă mulțumesc doamnelor.
Voi vă atașați de obiecte? Cum treceți peste pierderea lor?
Acest articol participă la jocul celor 12 cuvinte. Celelalte povești sunt frumos aliniat în tabelul lui psi.
sincer, am trăit şi eu ataşamentul de lucruri. de pildă stiloul a cărui peniţă s-a rupt şi care, fără să fi fost scump, mi-a fost tovarăş de dimineţi în care lacrimile se transformau în cuvinte. numai că peniţa lui nu a putut fi înlocuită şi chiar dacă nu am găsit altul asemeni lui, am înţeles că trebuie să îl las să se ducă acolo unde se duc lucrurile devenite inutile.
până la urmă este important doar ceea ce m-a ajutat să fac el, un timp.
apoi am pierdut o broşă pisică aurie, o superbitate egipteană… şi am înţeles că nu a fost să fie a mea.
[…] Au scris psi, Mariana, Ioana Soglu, Vero, tibi, Adriana, lili3d, Dictatura Justitiei, Dana Lalici, Sonia […]
Pai…am invatat sa nu ma atasez de obiecte, pentru ca indiferent ce as face…nu ,,plec” cu ele mai departe. Poate de aceea nu pun mare pret pe o pereche de pantofi sau nu imi schimb hainele ca pe sosete…nu strang bijuterii si nu imi decorez casa cu lucruri reci.
Sonia, eu nu ma atasez decat de oameni si mai nou de pisici. :))
dna. Sonia, mulțumesc și eu!
cât despre atașamente, eu observ că mă atașez tot mai puțin de lucruri, poate cărțile fac un pic diferența, în sensul că pe ele le simt așa, aproape de suflet și mă bucur să le pun pe rafturile bibliotecă – dar chiar și aici mă întreb dacă e cu folos să le tot adun, dacă nu ar ajunge doar să le împrumut, să le citesc, și să le dau mai departe. în rest, nu știu, nu mă mai atașez de lucruri, renunț tot mai ușor la ele… ala cum zice și Scorpio, oamenii, acolo e atașamentul, chiar scriam un post, de curând, pe tema asta…
zi frumoasă!
Sigur ca ma atasez (eu si obiectele), le dau nume, ne iubim, comunicam, ne batem, avem cruciade si traim istorii. Nici nu mi-as imagina altfel si nici n-as putea altfel. Eu ma implic in orice fac si asta include, evident si relatia cu obiectele. Cred ca o atitudine prea detasata fata de “nimicuri” dezumanizeaza un pic persoana. Mai ales ca am observat ca majoritatea o fac strict pentru imagine, ca sa dea senzatia unei spiritualitati superioare si “libere”. Ori cu “libertatea” asta am eu probleme. Cat de liber este cineva, cand se forteaza sa nu se ataseze de obiecte doar ca sa creeze o imagine de fiinta spiritual superioara persoanelor din jur? :D. Si e fortare, fiindca daca persoana respectiva chiar n-ar nutri in mod sincer nevoi materiale, n-ar simti nici nevoia sa-si defileze/scrie/ridice in slavi atitudinea din simplul motiv ca nu i s-ar parea un efort deosebit care sa merite prezentat in vreun fel, ci un lucru normal. Eu zic ca prea multi umani traiesc prin ochii societatii incercand sa epateze intr-un mod sau altul (nu numai material, dar si intelectual, spiritual). Si e pacat pentru ei. Pentru restul nu, ca-s amuzant de privit :D. In opinia mea cu principiile de viata este exact cum e cu sexul: se face nu se vorbeste, nu se scrie si mai ales nu se face parada. Si apoi se explica in intimitate ce si cum progeniturii. Asa cum nu cred vreun coleg care simte nevoia sa se bata cu pumnii in piept spundand cate femei a avut si cum sunt toate moarte dupa dansul, exact asa nu cred si un ascet care-mi scoate ochii cu asta. Ba ma si gandesc, exact ca in primul exemplu, ca probabil saracul muuulte insuccese are :D. Deci in ce ma priveste ma atasez de obiecte, ma necajesc scurt cand se strica (mai ales daca-mi schimba programul) si mi le inlocuiesc fara sa stau pe ganduri. Nici una din activitatile si emotiile de mai sus nu ma impiedica insa sa am si o viata bogata in experiente. Nu se exclud.
Cat despre copii, off-topic, eu zic ca adultii ii cam idealizeaza. Copiii au simtul proprietatii foarte dezvoltat, au simtul valorii (nu valorii intrisece a obicetului in bani, ci exista o scala de valori personala in ochii lor), se ataseaza cumplit de obiecte (ia sa fi incercat sa-mi ia mie cineva iepurele meu pufos cand eram copil…) si au tabieturi cu gramada (outul de seara, farfuria cu soricei, etc). Mie copiii mi se par foarte conservatori. Eu am vazut drame de proportii (pentru copil, ca adultul din dotare era cu gura cascata), am vazut rauri de lacrimi pentru o masinuta lasata acasa si mi-am dat seama ca masinuta aia e precum computerul meu. Si m-am intors sa o luam, sigur, era vitala :D. Nu-s doar jucarii, catusi de putin. Copiii sunt doar niste umani mici mai necizelati si inca neadaptati si ne-educati pentru a trai in societate. Dar dramele sunt acelasi, de aceleasi proportii, noi le minimalizam. Ba chiar altruismul si auto-controlul de tip “n-am totusi nevoie de chestia asta” nu exista la copii fiindca n-a fost inca educat. Ceea ce din nou arata ipocrizia multor adulti: pe de o parte dramele copiiilor (gen uitat ratusca acasa) sunt bagatele (“vaaaai ce frumoasa e copilaria!”, chiraie orice adult ipocrit razand sau ignorand si vazandu-si de drum) si pe de alta parte se vorbeste de puritatea sufletului copiiilor. Eu zic ca e o nostalgie cam negandita, zau asa. Care din voi n-a vrut sa fie mare, tocmai ca sa faca ce vrea si sa nu-i mai impuna adultii “puritate & simplitate”? Mie imi place de mor ca-s adult. N-as vrea copil inca o data fiindca eu inca imi amintesc exact ce frustrari aveam. Fiecare varsta are avantajele ei. Si ca adult ai libertatea de a face ce vrei si a hotara ce vrei sa faci. Sigur, cand esti copil n-ai responsabilitati, dar nici putere de decizie. Eu prefer pe ultima si zic ca nostalgia multor adulti pentru copilarie vine din frica de a-si asuma responsabilitatile libertatilor.
Si ca sa inchei totusi on-topic, in opinia mea, atasamentul de obiecte, colectii, locuri, persoane si animaluse nu diminueaza cu nimic experientele spirituale, emotionale sau practice ale persoanei respective, ci din contra, le potenteaza.
Ştiu că risc să port o bluză albă cu mîneci foarte lungi şi strînse pe corp, însă eu cred că o anume formă de viaţă se poate aciua chiar şi în obiecte, dîndu-le o personalitate distinctă. Cu cît mai complexe obiectele, cu atît mai puternică viaţa şi personalitatea lor.
Sau cine ştie, poate chiar noi înşine sîntem capabili, fără a şti, să dăruim din viaţa noastră, obiectelor, (re)însufleţindu-le. Şi atunci cînd ele “mor”, moare şi o parte din sufletul nostru.
Merg şi eu la filmul ăsta!
Ai deja un loc rezervat în loja personalităţilor… multiple.
Căci ce altceva este un actor decît un altul, de fiecare dată, după cum cere rolul…
Rolul nu dă dependenţă.
Dar oare dă independenţă…?
Rolul e doar tremur, fără conştiinţă. Decât poate una a gândului, dar e unul asumat. E un gând liber în interpretare, independent de tine, dar dependent de context. Şi, da! Dă independenţă eului iniţial, timp de o oră, o oră jumătate. Ei, şi independenţa asta e confundată adeseori cu personalitatea multiplă, pe care ai urcat-o(puternicule!) în lojă…
Şi eu care credeam că rolul e un semafor care dă verde nebuniei interioare de-a fi oricine sau orice, pentru o vreme. Cîte definiţii ar putea avea rolul…? Dar cum ar putea fi definit, de fapt, actorul – acela adevărat, care trăieşte rolul la intensitate maximă, nu doar se preface…? Oare rolul chiar nu dă dependenţă…? Chiar n-ai vrea să fii un personaj anume pentru mai mult de acel timp X alocat piesei/filmului…?
E un semafor, i-adevărat, dar nu contează verdele, ci portocaliul, acela care zice “pregăteşte-te!” Nebunia e şi e musai să fie exterioară, altminteri ne alienăm, oricât de actori “prefăcuţi” am fi.
Rolul nu dă depedenţă, repet! N-am vrut niciodată să fiu personajele mele, fiindcă, de fapt, actorul de/din mine împrumută datele sale personale personajului şi nu invers, cum se crede.
I-devărat, apar şi elemente noi, adăugate caracterului din dotare, care dau contur unui alt ego(aparent), un exerciţiu de imaginaţie, dar prelucrarea nu e exterioară, asemeni unui petec colorat, cusut, spre exemplu, pe o pereche de pantaloni gri, uzaţi.
Ca să fiu şi mai clară, uite cam cum cred eu că e un rol. Vrei un suc natural. Şi-l iei! De brad, să zicem. Şi pui apă, ca să-i iei din tărie, după gust. Unii nu pun deloc. Apă! Alţii asudă, da’ îl vor aşa, tare, până la transfigurare…mi-ar plăcea să-ţi arăt cum într-o zi.
De unde brad? Poate doar nişte coajă de salcie plîngătoare, ca să nu mai dai bani pe aspirină.
Am fost, demult, tare demult, la o repetiţie de teatru la noi, mulţumită unui prieten din copilărie care ajunsese – nu se ştie cum – în echipă. Ştii cine juca? Bogdan Stanoevici şi Marian Rîlea, undeva la începuturile lor. Nu mai ţin minte piesa, ar fi fost culmea la memoria mea, însă senzaţia de acolo, din sală şi din culise, a fost deosebită.
Cred că mi-ar fi plăcut să fiu actor, dacă aş fi avut plămînii corespunzători pentru a susţine un rol. Şi mai cred că aş fi devenit un Borg, un conglomerat de personalităţi, cu caracteristici împrumutate din fiecare personaj, fiindcă eu sînt într-un continuu schimb cu natura: ofer dar şi iau, în acelaşi timp. Poate sînt prea sensibil…?
Taică-meu a fost pasionat de teatru. La un moment dat a şi regizat o piesă pentru un spectacol al întreprinderii; desigur, era ceva corespunzător vremurilor, însă mi s-a părut deosebit, fiindcă nu oricine ajungea să fie regizor.
Cîteodată am impresia că joc un rol care nu se mai termină şi mă cuprinde o teamă fremătîndă că nu mai apuc să trăiesc viaţa adevărată. Să fie bătrîneţea sau doar capu’ prost…?
Capu’ şi locu’ de dat cu el! Pune-l la loc! Locul! Capu’ e bun încă, părerea mea! Da’ lasă-i locu’ de desfăşurare artistică! Era în rol! De ce să te privezi de încă un atu, tu?!
Ei, da: cap am – minte, ce-mi mai trebuie!?
Toate se întîmplă cu un scop, doar că nu ni-i dat să-l înţelegem din prima (sau uneori, niciodată). Dar lucrurile se aşează aşa cum trebuie, fiecare la vremea lui. Give time to time!
Şi eu.
Eu chiar cred că o anumită dezordine din noi (sau CEVA care ne priveşte) provoacă, într-un mod sau altul, astfel de serii (mi s-au intamplat si mie) de defecţiuni prin casă. Aveam o colegă (vrăjitoarea, i se zicea) care repara un radio doar ţinându-l între palmele ei. (am văzut eu, care sunt de profesie inginer electronist şi de ocupaţie administrator de baze de date).
Întîmplător şi eu am fost pasionat de electronică timp de vreo treizeci de ani şi încă mai cochetez cu ea, deşi foarte, foarte rar şi numai la urgenţe. Cu ani în urmă, aveam un TV al unui amic, de reparat (Blaupunkt, Nordmende – ceva de genul ăsta). Era pus jos pe podea, deschis, pornit, cu semnal de cablu (nu antenă aeriană). Un alt amic era la mine în vizită. La un moment dat, iese maică-mea din camera ei şi trece pe lîngă TV la vreo 20-30 de centimetri distanţă. Ei bine, în acea secundă sau două, semnalul s-a pierdut aproape complet, apăruseră doar “purici”. După ce a trecut, şi-a revenit ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Iar cînd a trecut înapoi, s-a întîmplat acelaşi lucru.
Amicul care era lîngă mine s-a îngrozit, fiind şi el cunoscător în ale electronicii. Nici dacă selectorul de canale ar fi fost desfăcut, fără capace, nu ar fi existat motiv pentru acea dereglare. Evident, am repetat şi noi acelaşi lucru, trecînd pe lîngă aparat în toate modurile posibile, cît de aproape, însă fenomenul nu s-a repetat la niciunul dintre noi. Am clasat cazul ca fiind din categoria “X-files”.
Asta nu dovedeşte, desigur, teoria unei “vieţi proprii” a obiectelor, însă este o dovadă că omul posedă anumite caracteristici – variabile în prezenţă şi/sau intensitate de la individ la individ – cum ar fi cîmpul electromagnetic, prin care poate interacţiona cu anumite obiecte, voit sau nu, benefic sau dimpotrivă.
Aveam o colegă care era “certată” cu imprimanta. Ori de câte ori trebuia să listeze mă punea pe mine căci pe ea n-o asculta.
Partea a doua e că de prea multe ori am păţit ca aparatele să se “sperie” de mine şi să pornească/funcţioneze fără probleme, după ce posesorii lor încercaseră de nenumărate ori fără succes. Să le fi văzut feţele cînd băgam în priză sau apăsam pe buton şi porneau vesele!
Cine să mai înţeleagă lumea asta…?
Eu! Fiiindcă sunt păpuşăreasă şi afirm că există chiar şi un teatru al obiectelor. El se numeşte teatru de animaţie, mai exact. Aşa că, Drag Oşe, ţin’te bine…că la noapte vin la tineeee!
Să-mi bîntui visele,
Ori să-mi speli vasele?
S-aplici promisele,
Ori să-mi rupi oasele?
Oare obiectele pot juca teatru figurat, aşa cum facem noi oamenii uneori…? Se pot alia împotriva noastră, ori unele împotriva altora, aşa cum facem noi cînd ne pierdem umanitatea, raţiunea şi devenim obiecte manipulabile…? Roluri, roluri… inversabile, abordabile…
O, biet actor…
O, biet artist…
Rolurile mor -
Viaţa e un teatru trist.
(Adrian Păunescu – Actorul)
Dacă stau cu tine la poveşti, nu mai terminăm în veci. Pune mâna şi deschide uşa la tine!!!! Şi-ţi răspund acolo. Dacă nu…asta e! Rămân obiectele în aer.
Ai vrut uşă? Iaca uşa!
Crezi că poţi bate natura? Eu de ea ascult, sîntem în simbioză. Mă las purtat de vînt, de ape, ca o frunză aproape uscată ce sînt. Şi dacă ajung în versurile vreunui poet romantic, aceea-i întîmplare fericită. Dar de ajuns voi ajunge acolo unde toate cele poposesc, la urma urmelor…
Eu nu sunt un poet romantic şi tot ai ajuns în versurile-mi! Cu natura ai grijă! Nu ştie decât să destrame…de ce i-ar fi milă?
Dar n-am cerut milă.
Şi de-o fi natura să mă destrame,
din firul vieţii mele
va ţese cineva
goblenuri prinse-n rame…
Eu ma atasez foarte tare de lucrurile mele si le consider ca si parti din viata mea.Fiecare lucru , obiect sau orice am , de la clama de prins parul si pana la masina pe care o sofez , au ….”viata” lor , pentru mine , daca vrei! Cand ceva al meu se strica , e jale mare si trebuie musai reparat…Inlocuiesc , cand trebuie , insa greu ma despart de ceva al meu.Si acum am lucruri lipite , greu sa le mai utilizez , dar care le tin….pentru ca le iubesc!
Bunaoara , ca sa dau un exemplu si sa ne amuzam putin , autoturismul nostru este Toyota Corolla Verso….insa pentru mine este “draga de Versolica”….si tot scriind asa , despre Versolica mea , multi cititori m-au intrebat cine este Versolica , convinsi ca am vreun animalut de companie.
Îmi tot spun și eu că obiectele sunt numai obiecte, că cei ce contează sunt oamenii, că oricum nu iau nimic pe „lumea cealaltă” (deși sincer, nu cred că există) și că unii oameni nu au nici măcar un sfert din ceea ce eu am acum. Mai cad totuși în „păcat” și mă atașez de lucruri.
[…] Soglu, Vero, tibi, Adriana, lili3d, Dictatura Justitiei, Dana Lalici, Sonia, Some […]
[…] și- au făcut tema : Scorpio, Mariana, Ioana Soglu, Vero, tibi, Adriana, lili3d, Dana Lalici, Sonia, Some Words, Călin, Vienela, Alma Nahe și draga noastră […]
Eu strig în gura mare că mă ataşez. Că se întâmplă să nu aibă viaţă lungă…asta e?! Da ce noi avem? Cine ştie cât rezistăm? Azi m-am ataşat de nişte cuvinte, şi până am ajuns la tine, fiecare era declarat, în minte, cel mai bun. Acum am ameţit. Şi mă întorc tot la tastatura mea…pe care o iubesc…enorm.
Cred ca am mai scris asta: nu ma pot atasa de obiecte. Iubitul meu a alunecat in cada si cand a alunecat, s-a prins cu mana de suportul de prosoape pe are l-a rupt. cand am venit acasa, nu mi-a spus ca era sa cada in cada, ci ca a rupt din greseala suportul de prosoape (abia mai apoi am aflat cum au stat lucrurile). Am ridicat din umeri: “ei, si? Nu e decat un biet suport de prosoape, de ce sa te necajesti?” E un exemplu minor…Incerc sa spun ca nu reusesc sa dau valoare obiectelor. In schimb sunt dependenta de altele: de obiceiuri, de exemplu. De cafeaua mea de dimineata ( si numai acasa e perfecta), de orele mele de liniste, in weekend, cand toata casa doarme, de mirosul de ciorba duminica, de o mie si una de metehne. Dar de obiecte, nu.
Cred că, vrem, nu vrem, ne atașăm… Depinde cum trecem peste pierderi și cu ce le înlocuim.
Nu, niciodată nu am reuşit să mă ataşez de obiecte. Probabil am fost mult prea prins cu “însufleţiţii” ca să îmi mai rămână loc şi de naturi moarte. Au fost obiecte care mi-au plăcut dar, pe cât de intensă a fost pasiunea de dinainte de a le avea, pe-atât de repede m-am plictisit ulterior.
[…] Soglu, Vero, tibi, Adriana, lili3d, Dictatura Justitiei, Dana Lalici, Sonia , Vienela, Alma Nahe, Calin, dor, Some […]
Nici eu nu ma atasez de obiecte, fie ele cat de importante. Am vandut doua case, in care am investit nu numai bani, ci si sentimente, am trecut extrem de usor peste momentele respective, am renuntat la unele lucruri, pe care altii si le-ar fi dorit extrem de mult, fara sa cer nimic pentru ele… M-am atasat in schimb de gradina si de florile de la una dintre ele, si am suferit ca le-am pierdut. In fine, atasamantul fata de lucruri trebuie sa exista totusi, dar sa fie aferent valorii reale a a celor lucruri.
da…..! fac și eu câte o fixație. În general sunt nostalgică în legătură cu orice mi-a aparținut. Nici nu trebuie să fie un obiect însemnat.
o fi…de rău?
Vă mulțumesc tuturor pentru comentarii. Mă bucur sincer pentru cei care trec peste pierderi cu ușurință și îi înțeleg pe cei care fac, ca și mine, “fixații” pentru lucrurile lor. Eu sunt ușor confuză astăzi. Săptămâna trecută a continuat sâmbătă cu încă o întâmplare din seria de “una pe zi”. Mi-a crăpat un compact flash. Îi spuneam unui prieten, că poate astăzi scap, că e zi de odihnă și este posibil că șirul stricăciunilor să își ia pauză. Sau că poate ar fi mai bine să scot totul din priză, să nu mă mai ating de nimic și să dorm. Cu speranța că nu mă voi trezi pentru că s-a prăbușit patul cu mine.
Altfel… e și mâine o zi… iar optimista din mine încă se agață cu disperare de speranța că săptămâna mea neagră nu se va mai repeta.
Weekend fain, atât cât a mai rămas din el.
Cînd şi-a băgat ăl’ negru coada, cred că din greşeală ai călcat pe ea.
Sara bună şi de-acu’ încolo să auzim numa’ de bine!
Cred că l-am călcat rău de tot.
La câtă tămâie am inhalat sâmbătă (botez urmat de cununie, la o biserică unde slujbele se țin ca la carte) mă gândesc că poate se va ține departe de mine. Măcar o vreme. 
Eu trec relativ repede pestepierderea unui obiect. Gasesc foarte utila inlocuirea lui cu un altul similar.
De obiecte nu prea ma atasez. Ma atasez uneori mai mult decat este cazul de oameni.
Nu sunt foarte multe lucrurile de care am fost sau sunt atasata, dar cele care imi devin cu adevarat dragi, fac parte din familia mea si le ingrijesc asa cum imi ingrijesc copilul. In egoismul meu, ma atasez in general de chestii marunte, care imi aduc MIE bucurii marunte… O anumita ceasca de cafea, o bricheta, o sandaluta comoda si, mult mai nou, mult mai puternic, m-am atasat de laptop. As dormi cu el in pat daca nu mi-ar fi teama ca ii fac vreun rau. :)))
Am prostul obicei de a ma atasa de oameni, mult mai repede si mai tare decat de lucruri. :)))