Sunt demodată, recunosc. Sunt demodată pentru că deşi în jurul meu se dezvoltă un curent anti-sărbători, eu continui să le iubesc şi să găsesc în ele prilej de bucurie. Este adevărat, mi-a mai scăzut şi mie entuziasmul de altădată, iar Paştele, aşa cum v-am mai povestit cândva, de nişte ani buni, îmi este prilej de amintiri triste, dar îmi plac sărbătorile cu toată agitaţia de dinaintea lor, cu bucuria de a ne aduna toţi ai casei în jurul mesei şi cu cele câteva clipe de tihnă pe care le asociez lor. Şi îmi plac sărbătorile pentru că mereu, dar mereu, apropierea lor îmi este prilej de căutat amintiri în cele mai prăfuite cotloane ale minţii.
Aseară, de exemplu, mi-am adus aminte un cuvânt pe care nu l-am mai folosit de zeci de ani: călţunei. L-aţi folosit vreodată? Ei bine, dacă nu, aflați că în vacanța de Paște căutam cu înfrigurarea aceste flori (căci da, sunt niște flori al căror sinonim cred că este toporași) și nu mă întorceam acasă până ce nu găseam suficient de multe. Pentru că superstiția locului (satul bunicilor mei) spunea că numărul lor ar fi egal cu cel al puilor care vor ieși în curând de sub cloșcă. Am zâmbit acestei amintiri și am încercat să îmi amintesc cât mai multe cuvinte uitate.
De exemplu, în toată copilăria mea una din jucăriile preferate a fost un duic. Vorba vine jucărie, căci vorbesc despre un leagăn, iar lecturile mele timpurii se întâmplau pe sală. Nu vă gândiți la vreo încăpere de dimensiuni generoase, sala era ceea ce alții numesc cerdac sau prispă. Ea era adăpostul după-amiezelor călduroase în care o carte și un tron îmi erau ingrediente suficiente. Am zis tron și v-ați gândit la împărați și împărătese? Nici vorbă ca o asemenea asociere să fie corectă. Vorbesc doar despre un cufăr pe care mă așezam turcește și în care bunica păstra mălai, câte o bucată de brânză și uneori câte un dulce rămas de cu o zi înainte.
Vor fi fost multe cuvinte pe care nu mi le mai amintesc (sau pe care le folosesc cu alte înțelesuri astăzi), dar nu voi încheia fără să pomenesc ciocanul, nelipsit când bunicul meu avea oaspeți. Și nu vorbesc despre unealta despre care se spune că ar fi prima folosită de om. Ciocanul despre care scriu era o sticluță mică, legată cu o sfoară, folosită pentru a scoate țuica din butoi. Oricât aș încerca să îi găsesc un sinonim, nu găsesc unul.
Câte cuvinte uitate! Și, cu siguranță, au fost mult mai multe de care nu îmi mai aduc aminte acum. Vouă vi se întâmplă?
11 thoughts on “Cuvinte uitate”