Ușor obosită îmi propun o jumătate de oră de relaxare. Opțiuni ar fi destule. Aș putea să citesc, să mă uit la un film sau pur și simplu să plutesc într-un dolce far niente. Aleg să stau pe internet. Și să răsfoiesc bloguri. Zâmbesc, mă încrunt, zâmbesc din nou.
Oamenii pleacă sau se întorc din vacanță, unii plâng ultimele clipe ale verii care parcă s-a topit în propria-i arșiță, alții salută cu brațele larg deschise o toamnă care este atât de aproape. Ici colo câte un dulce a cărui imagine îmi face poftă, Roșia Montană și evident Roger Waters. Mă gândesc cât de mult mi-aș fi dorit să îl văd. Dincolo de toate argumentele pro sau contra. Mă încrunt, zâmbesc și merg mai departe. Pășesc calm printre cuvinte grele de picături de ploaie, caut sensul celor atent încifrate printre versuri (cu mirarea că poezia se regăsește și dincolo de granița bibliotecii mele), evit stridențele și mă adâncesc în gânduri care nu sunt ale mele. Nu mă grăbesc, deși timpul îmi este limitat. Acolo, printre gândurile care aparțin altor oameni, spiritul meu, veșnic înregimentat în armata semnelor de întrebare, caută răspunsuri. Și alte întrebări. Cum este România mea, de ce femeile neobișnuite persistă uneori în alianțe proaste, unde începe și unde se termină zona de confort, cine o fi Cristina cu aripi mari şi largi de înger bun și de ce îmi amintește de o altă Cristină pe care mi-aș dori-o lipsită de aripi, dar din nou, aici, aproape, pe pământ? Ce culoare are Marea Neagră, de ce trăiești în România, ce dogmă te împiedică să-ți trăiești viața? Dacă erai o culoare, aceea era roz?
Zâmbesc sau mă încrunt. Și mă întorc fără să vreau la Scorpio. Aproape am uitat că și eu am avut parte de o pilulă amară (mi-am propus să nu mai las nori negri să mi se adune pe frunte), dar îmi însușesc (fără să cer voie) o întrebare. Cine sunt eu pentru lumea aceasta mare a internetului?
Sunt un om pe care îl întâlnești din întâmplare. Cu bune și rele. Cu un talent pe care poți să îl pui la îndoială, dar cu o dragoste neîndoielnică pentru scris. Un trecător printre rândurile tale. Un spectator, uneori tăcut, la dansul gândurilor tale. Un negustor de vorbe, niciodată goale. Un pianist stângaci care picură pe clape o muzică uneori înțeleasă doar de el. Un pictor care amestecă culori și le asortează nuanțelor care învăluie sufletul său. Mă placi sau nu. Mă vei iubi mai mult dacă îți voi mărturisi că sunt înnebunită după amandine, Llosa și Franz Liszt? Ce se va întâmpla când îți voi spune că nu suport pisicile, iaurtul și pantofii cu toc?
Cine sunt eu? Dar tu?
Săptămâna aceasta duzina de cuvinte a fost aleasă de Anacondele. Textele celor care s-au jucat cu ea sunt găzduite, ca de obicei, în tabelul lui psi.
eu sunt psi. un om care, atunci când nu scrie, trăieşte. duce limgura la gură, plăteşte facturi şi curăţă cartofi. un om oarecare. dincolo de labiritul cuvintelor sunt un mâţ pe pervaze de gând…
faptul că nu îţi plac pisicile, iaurtul şi pantofii cu toc este irelevant pentru mine. tu eşti pentru mine sonia, un blogger pe care îl citesc cu plăcere, la care comentez când am ce spune. până când? până când o să-mi placă să-ţi dăruiesc din timpul meu.
Cred că cel mai important lucru este ca atunci când dăruim să o facem cu plăcere. Până când? În clipa asta este irelevant. Altfel… mulțumesc.
la fel cred şi eu. de altfel tot ceea ce miroase a obligaţie nu mai este dar. cei care cred că bloggingul este altceva decât un dar de timp şi stau să măsoare cu rigla… cât de trist trebuie să le fie!
Nu ştiu cine eşti tu cu adevărat, dar nici nu vreau a şti. Vreau să te descopăr cu fiecare articol şi fiece cuvânt de-al tău. M-am încruntat, m-am mirat, am zâmbit, îţi fac în sâc…că am trei pisici, mor după tocuri, iaurtul nu mă înnebuneşte prea tare, iar Cristina a fost sora Dianei, cea care îmi comentează fiecare articol. Am trecut şi eu prin locurile în care ai trecut şi tu, şi mi-e drag că pot sa-ţi stau prin preajmă măcar astfel. Ah, şi l-am făcut şi pe soţul meu curios ….să-ţi răsfoiască blogul.
Adriana, pentru tine am un un răspuns anume. Cine sunt eu? Un om care și-a purtat pașii mulți ani prin orașul tău. Și care și-a lăsat acolo o parte din sufletul său.Îl vei găsi pe Colină sau în Memorandului, în Schei sau pe Răcădău, pe strada Sforii sau pe Republicii. Oare tot așa îi spune?
Toate se numesc la fel, dragă Sonia.
Cu Republicii aveam dubii.
O notă de lirism autumnal răzbate din text. Din păcate, deşi n-am acţiuni în afacerea Roşia, se pare că blestemul Ruxandrei m-a ajuns cumva, printr-o întorsătură a soartei. Toate cuvintele inteligente mi-au scăpat printre dinţi odată cu frustrarea. Ce să mai zic? Cine sîntem noi, toţi, faţă cu giganţii? Căci vag mi-aduc aminte de serialul acela din copilărie “Planeta giganţilor” şi parcă aşa sîntem şi noi, nişte mici furnici care încercăm să ne facem un rost într-o lume care nu ne prea vrea la nivelul lor.
În rest, noi să fim sănătoşi şi să-i ajungă pe răi tot ceea ce ne doresc ei nouă!
Sara bună! 
Nu știu dacă este lirism sau pur și simplu oglindirea unor clipe de liniște. Clipe în care am încheiat tratate de pace în toate războaiele. Până și în războaiele mele cu mine.
Seară bună și ție și mulțam pentru vizită.
@Sonia,
nu te supăra că intervin.
@ Dragoş,
La tine nu e de la mine, ca să zic aşa. La tine e de la curent.
Hahahahaha!!!
Glumeam doar, nu te speria. 
De fapt, e de la nişte bomboane în ciocolată foarte mentolate, care de obicei nu-mi plac dar fiindcă simţeam nevoia de dulce, am călcat pe bec. 
Da’ zău că sună prea prozaic aşa! 
Tu esti Sonia, cea fata de care am o profunda admiratie inca de cand ti-am citit primul articol. Eu nici nu mai are importanta cine sunt. Sa zicem ca sunt doar o admiratoare a Soniei. Ador pisicile, cateii si Franz List, dar nu amandinele sunt prajiturile mele preferate. Conteaza? Ne desparte asta? Ne apropie antipatia pentru pantofii cu toc? Ecuatia e mai complexa de atat. Eu cred ca mai degraba ne apropie bucuriile pe care ni le facem unii altora prin puzzle-ul de cuvinte asternut cu fiecare postare. Si ne desparte lipsa lor.
Mulțumesc Iuliana. În cuvinte se ascunde liantul, dar mai ales în gândurile din spatele lor. Apreciem gândurile și forța lor, nu amandinele și pantofii cu toc.
[…] psi©, Scorpio, Ioana Soglu, Adriana, Sonia, Oglinda lui […]
Nu cred că eşti un om pe care îl întâlnești întâmplător. Pentru mine cel puţin, nu. Te-am găsit într-o perioadă în care îmi pierdusem încrederea în oamenii de aici. Apoi, am mai găsit nişte oameni frumoşi. M-aţi pus din nou pe picioare, chiar dacă voi nu aţi ştiut-o, dar uite o zic acum. Ţi-am urmărit excursia de astă-vară, am aşteptat cu nerăbdare harta, şi asta chiar dacă te cunosc doar ca un blog de iarnă. Eşti cu siguranţă o mamă extraordinară, se vede ce om modelat mâinile tale. Eu te admir.
Iar eu… eu sunt un suflet de copil care nu s-a jucat suficient, prins într-un trup care nu ştie să oprească timpul în loc. Trupul ăsta are un copil delicios, are un serviciu, un soţ, credite, obligaţii… Cine sunt eu? Bună întrebarea. Nu ştiu exact, dar aflu.
Iustina, mă bucur mult că blogul de iarnă ți-a adus bucurii. Și mă bucur că l-ai văzut pe Roger Waters și ți-a plăcut.
Cine suntem cu adevărat aflăm în fiecare zi câte puțin. Pentru că uneori nici nu bănuim câte resurse stau ascunse în noi.
[…] scris psi, Ioana Soglu, Adriana, Sonia, Oglinda lui Erised, alma nahe, Vienela, Vienela […]
Am lacrimi in ochi…nu stiu de ce…nu ma intreba de ce….
Poate ca am devenit prea sensibila…poate asa am fost dintotdeauna….poate dorul de fiul meu, vortexul asta din care nu mai ies, roata asta a vietii care e al dracului de rotunda….
Sunt puternica sau doar ma mint? De fapt…cine sunt eu?
Sonia…doar atat…ma inclin!
Scorpio, ești puternică. Fără să te cunosc, știu prea bine. Pentru că dorul și roata cea al naibii de rotundă a vieții nu sunt semne de slăbiciune. Sunt lucruri firești.
Cât despre vortexuri… ne atrag și ne înghit, ne aruncă înapoi în lumea noastră, pentru a ne ademeni din nou peste o vreme. Este un joc pe care îl cunoaștem cu toții și din care nu avem scăpare. Este viața.
Adorabil de sincera, asta imi place cel mai mult la tine, Sonia.
Intr-o blogosfera iubitoare de pisici e un act de curaj sa declari ca nu-ti plac micile vietati. :))
Frumoasa si sensibila descriere. Tot ce as putea adauga eu, paleste in fata cuvintelor tale mestesugite. Asa, ca de data asta, ma opresc din dezvaluiri personale.
Mulțumesc Nice. Nu cred că este un act de curaj. Suntem diferiți, ne plac lucruri diferite, și asta este bine. Altfel am fi grozav de plictisitori.
[…] alma nahe(stăpână-mea), Scorpio, Ioana Soglu,Adriana, Sonia, Oglinda lui Erised, Vienela, Vienela […]
Am avut un sentiment ciudat si nou cand am deschis prima oara jurnalul de iarna, aveam impresia ca ne-am intalnit candva demult, doamna. Simtamantul asta nu-l am pentru oricine si deloc din intamplare. Sonia pentru mine e ca o cautare continua.
Eu. oh, sunt un amalgam de stari euforice si angoase si voi fi mamica lui David, nimic mai mult.
Poate ne-am și întâlnit, cumva, pe străzile orașului pe care episodic îl împărțim. Și ne-am zâmbit larg trecând una pe lângă cealaltă.
Tu ești mămica lui David. Și știu că asta este destul.
Eu cred ca suntem oameni banali in viata de zi cu zi, dar care ne dezlantuim odata ajunsi in fata calculatorului. Pentru ca a scrie pe blog este un alt mod de exprimare, intr-un alt fel, catre alti oameni fata de cei din viata reala.
În esență suntem la fel. Eu așa cred. Nu poți fi la nesfârșit două persoane în același trup. Asta exceptând cazurile patologice. Altfel sunt de acord cu tine. Modul de exprimare este altul. Și cei care ne “ascultă” un alt fel de de lume în care ne mișcăm.
[…] duzina de cuvinte au mai scris: Scorpio, Ioana Soglu, Adriana, Sonia, Oglinda lui Erised , alma nahe, Vienela, Vienela 2, Jora, papornita- un comentariu, O […]
Dna. Sonia, de ce avem așa de multă nevoie să fim cineva pentru ceilalți? Regăsesc și la dvs. aceleași întrebări pe care mi le pun și eu, o nevoie asemănătoare de-a însemna ceva și-n lumea asta virtuală… să nu fim doar niște oameni care scriu. Scriem, nu doar pentru noi, așa am putea s-o facem în jurnale nepublicate… dar scriem pentru că avem nevoie ca cei din jur să vadă ceva la noi, fiecare dintre noi, ceva anume…
Cine suntem? Oameni suntem, cu bune și rele. În lumea asta virtuală suntem mai mult trăiri și idei și povești decât persoane cu atribuții casnice…
Pentru mine, dvs. sunteți un om care scrie cu-n iz de înțelepciune și experiență de viață și o faceți într-un mod frumos. Eu vă admir. Pentru că dați viață unei pasiuni, pentru că sunteți un om puternic, pentru că vă croiți cu stoicism drum prin viață. Eu vă mulțumesc.
Eu îți mulțumesc Loredana.
De ce avem nevoie să fim cineva? Pentru că nu putem trăi singuri, pentru că ne pasă, pentru că vrem să trăim, nu doar să viețuim. Pentru că avem nevoie de cuvinte. Ale noastre și ale altora.
Ha, ha, te plac pentru ca iubesti amandinele, te plac si pentru ca nu iti plac pantofii cu toc, te plac pentru felul in care scrii si te plac pentru omul care cred ca esti!
Mulțumesc mult!