Ce? Când? Cum?

Sunt un om bun. Sau cel puțin așa cred eu că sunt. Trăiesc împreună și cu alți oameni, muncesc cu și împreună cu ei. Nu trec prin viață cu nepăsare. Trăiesc sincer bucuriile altora, emoțiile lor devin și ale mele, reușitele lor îmi umplu sufletul. Uneori sunt atât de copleșită de ceea ce li se întâmplă, încât nu îmi stăpânesc lacrimile. Nici necazurile lor nu mă lasă indiferentă. Mă străduiesc să întind o mână, să exprim un gând care să aducă puțină alinare, și da, uneori plâng.
Sunt un om bun. Sau cel puțin așa cred eu că sunt. Dar nu despre asta este vorba acum. Cei care mă cunosc mă știu exact așa cum sunt, cu toate ale mele, bune și rele adunate, cei care mă citesc s-ar putea lăsa amăgiți de cuvinte. Ar fi deci, inutil să povestesc despre asta. S-a întâmplat însă, ieri, să realizez că sunt un om bun, dar care din nefericire a pierdut ceva pe drum…

Ce?
Nu am spus nimic neadevărat când am vorbit, mai sus, despre empatia pe care o am pentru  fericirea și tristețea altor oameni. Dar pentru ca adevărul să fie complet, va trebui să recunosc că lucrul acesta se întâmplă atunci când cei în discuție îmi sunt în imediată vecinătate. Și doar uneori când este vorba de necunoscuți. Cumva, nu știu cum, așa cum nu știu nici dacă mi-a aparținut vreodată în totalitate, am pierdut pe drum capacitatea de a mă bucura de lucrurile pozitive, indiferent de unde ar veni. La fel cum am pierdut și solidaritatea sau compasiunea venite din aceeași zonă.

Când?
Când s-au întâmplat toate lucrurile astea?

Poate atunci când ofer 1 leu unui cerșetor, doar pentru că sunt grăbită și vreau să scap de insistențele lui, deși știu prea bine că ar putea fi doar o unealtă în mâinile unora, care din asta fac bani.

Poate că atunci când, la fel de grăbită, îi dau Mirelei coșul la ieșirea din supermarket. Sunt doar 50 de bani și mă pot lipsi de ei. Deși știu că Mirela merge mai des decât mine pe o terasă, la pizza sau să se spele pe cap la coafor.

Poate atunci când în stația de autobuz (și uneori la ușă acasă) mă abordează oameni care adună bani pentru cazuri umanitare. Nu bag mâna în buzunar de data aceasta, dar gustul este tot amar. Unii chiar reprezintă asociații constituite perfect legal, adică de mâna cu legea iau bani de la oameni, bani care au un traseu mai mult decât ciudat. 60% îi revine celui care i-a încasat, iar restul… restul nu mai știu cum sunt împărțiți (doar atât a ajuns la mine de la un reprezentant al unei astfel de “cooperative”, în timp ce îi făceam legitimații). Dar pentru că este în logica lucrurilor faptul că cineva păstorește asociația, că există probabil un contabil care trebuie plătit și că transportul “încasatorilor” în diverse locații costă… tind să cred că nu mai rămâne aproape nimic.

Poate când privesc avalanșa de cazuri cu probleme expuse cu generozitate pe Facebook sau care îmi parvin pe e-mail. Povești cusute cu ață albă. Fie persoana care are nevoie de ajutor este studentă în anul IV și are doar 20 de ani, fie ești invitat să dai like&share cu promisiunea că cineva va pune 1 cent pentru acțiunea ta (asta ca să dau doar două exemple).

Cum?
Dacă toate cele pe care vi le-am împărtășit seamănă a scuze, nu, nu am vrut să fie așa ceva. Sunt doar încercări de a afla cum se face, de uneori, lucrurile nu mai ajung până la mine. Sau dacă ajung, trec adesea fără să atingă nimic. Să fie neîncredere, să fie veșnica scuză a lipsei de timp (consumat fie în încercările de a avea mai mult și mai bun, fie rezolvând tot felul de probleme, de care nimeni nu este ferit) sau poate că sintagma “om bun” este pe cale de dispariție, lovită de “maladia” vremurilor noastre, iar eu sunt printre cei care începe să sufere de ea?
Nu vreau să îmi spuneți că sunt un om bun. Nu-mi folosește la nimic. Mai folositor mi-ar fi să mă trageți câteodată de mânecă și să îmi amintiți că aș putea fi mai des așa. Știu că nu mă pot bucura de bucuria fiecărui om de pe pământ, așa cum nici lacrimile nu mi-ar ajunge să plâng necazurile tuturor. Știu că nu mă aflu într-o poziție din care să fac daruri tuturor. Uneori însă este posibil să fie de ajuns un gest mic sau un gând bun. Căci doar pic cu pic se face un râu și strop cu strop se face o mare.
Voi ce credeți? Am putea fi mai buni decât suntem acum?

Aceste rânduri nu ar fi existat dacă, duminică, nu s-ar fi întâmplat să ascult gândurile a două Roxane (coincidență de nume, sau nu?).

Pe ale Roxanei de Biblioteca Județeană Deva le-am citit pe blogul ei. Veți afla acolo că o campanie, inițiată de ea și de colegii ei, s-a încheiat și că a avut succes. Eu o să scriu doar (încă o dată) că mă bucur că m-a tras de mânecă și mi-a adus adus aminte (mie și unor oameni apropiați mie) că gesturile, mai mici sau mai mari, contează. Îți mulțumesc Roxana și mă bucur că te-am cunoscut.

Cealaltă Roxană este una fără blog (și o întreb acum dacă nu s-a gândit niciodată să își facă unul, cred că i s-ar potrivi ca o mănușă un loc în care să își scrie gândurile). Deși ar putea să îmi fie fiică, mă numește și o numesc prietenă. Am fost ieri împreună la un eveniment fericit din familia ei. Unul lipsit de orice festivism. Unul unde toată lumea prezentă a respirat dragoste. Cred că înțelegeți ce spun. Roxana se ocupă de copii cu nevoi speciale și nu este doar munca ei din fiecare zi. O face cu o dăruire și o pasiune cum rar am întâlnit. Și cu enorm de multă iubire. Și m-am întrebat dacă nu cumva, înconjurat fiind de dragoste, o oferi și tu la rândul tău necondiționat. Fiind foarte posibil ca ei, la rândul lor, să o ofere mai departe.

Vă mulțumesc din suflet doamnelor!