Mereu îndrăgostită

249 Comments

hearts-teacupV-ați  întrebat vreodată dacă în viața voastră există o constantă? Un “ceva” statornic, oricând la îndemână, gata să fie alături de voi la orice oră din zi și din noapte,  de un altruism fără margini și cu un șarm aparte? Permiți-mi să cântăresc, mai întâi eu, jumătatea de veac prin care am trecut și să vă spun concluziile mele. Iubirile vin și se duc, obiectele se strică, prietenii ne înșeală uneori așteptările, hobby-urile se schimbă, copiii pleacă de lângă noi, părinții se sting, amintirile mai mor. O să îmi spuneți că nu mai rămâne nimic despre care să spun că mi-a fost aproape, în fiecare clipă,  întreaga viață, iar eu o să vă contrazic. Exceptând primii șase ani din viață (veți înțelege imediat de ce îi exclud), am avut mereu acel “ceva” lângă mine: cartea. Acesta este motivul pentru care am spus prezent atunci când Libris.ro (cărți online) m-a provocat să vă spun de ce citesc și să găsesc zece motive pentru care oamenii ar trebui să citească.

Cel mai simplu ar fi să fac o listă în care să scriu, cu liniuță, motivele. Dar mie nu-mi prea plac listele (nici măcar cele pe care le fac când trebuie să merg la cumpărături și pe care   fie nu le respect, fie le uit acasă). Așa că o să vă povestesc despre dragostea mea pentru cuvântul scris și despre puterea lui asupra mea.

Îmi propusesem să încep cu prima carte pe care am citit-o. Am constatat cu regret că nu-mi mai amintesc care o fi fost aceea. Am crezut, apoi, că o să pot scrie despre cartea care mi-a schimbat viața. Nu exista așa ceva. O mulțime de cărți au influențat devenirea mea ca om.  Așa că n-o să îmi mai propun nimic. Doar o să povestesc…

Iubesc cărțile dintotdeauna. Am scris și altă dată pe blog că am copilărit printre cărți. Părinții mei, oameni săraci și cu puțină școală, din puținul lor, au reușit mereu să rupă bani pentru o carte. Și cel mai important lucru, m-au învățat că numai cărțile mă vor ajuta să ajung ceva în viață. În vremurile acelea, copiii și părinții nu își permiteau să poarte orice fel de discuții. Prejudecățile impuneau un soi de cenzură. Am fost norocoasă că am avut cărți. În ele am găsit răspunsuri la întrebările mele.

Am învățat despre prietenie din Cireșarii și din Singur pe lume. Dacă la școală patriotism însemna să intonez împreună cu ceilalți copii Trei culori cunosc pe lume, Cuore mi-a dezvăluit ce înseamnă adevăratul patriotism, curaj și spirit de sacrificiu. Despre dragoste tot din cărți am învățat. Eram in clasa a V-a (și foarte îndrăgostită de un coleg de clasă) când am citit La Medeleni. Am lăcrimat alături de sensibila Monica, asemeni lui Dănuț, am început să aștern gânduri de pe hârtie, iar verva Olguței a fost adeseori molipsitoare. Cred că fiecare carte pe care am citit-o mi-a dezvăluit crâmpeie de viață.

O să închei “darea de seamă” despre lecturile copilăriei, căci risc să mă întind prea mult. Voi adăuga doar că numai citind am reușit să evadez din lumea mică și fără prea multe bucurii în care m-am născut.

Adolescența a însemnat alte căutări. Cea mai mare revelație pe care am avut-o a fost Mircea Eliade, scriitor despre care profesorii de română nu aveau voie nici măcar să pomenească. Din fericire, cel care mi-a fost dascăl a avut curajul să o facă și,  mai mult,  să-mi împrumute cărți. Descopeream o altă lume, una nebănuită. De unde venim și încotro ne îndreptăm? -  era întrebarea specifică vârstei. Filozofia marxistă de la orele de curs nu reușise să mă lămurească. Nici Eliade nu avea să facă prea multă lumină, căci unele din operele lui s-au dovedit mult prea grele pentru mine cea de atunci.  Dar m-a făcut să doresc să cunosc mai mult, să gândesc mai profund și să caut alternative la lucrurile care mi se păreau evidente. O altă revelație avea să fie “Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda. Cartea care a dispărut repede din librării (căci nu era o lectură plăcută mai marilor vremii) m-a făcut să înțeleg în ce lume trăiesc, ce înseamnă opresiunea și totalitarismul, ce se ascunde în spatele lozincilor sforăitoare.

1989 a adus ceea ce pentru un timp am numit “raiul cărților”. Dacă în epoca abia apusă le cumpărai doar pe sub mână, acum le puteai găsi peste tot, în librării sau în piață, la tarabă, la prețuri pe care și le putea permite oricine. Amestecate, bestselleruri siropoase lângă scriitori celebri, povestioare prost scrise și fără sens alături de literatura de sertar a unor mari scriitori. Nu mi-e rușine să recunosc că am încercat de toate. Așa i-am descoperit pe Marquez și Llosa, pe Tennessee Williams sau pe Cioran. Citind am învățat să apreciez valoarea și să întorc spatele scrierilor dubioase, dar aducătoare de bani.

Mi-e greu să-mi înghesui viața în câteva rânduri și să o raportez doar la câteva cărți. Cu toate astea, voi mai scrie doar despre un alt gen de lectură care m-a ajutat întotdeauna. Cea de specialitate, alta decât cea cuprinsă între coperțile manualelor de la școală.

Am o meserie care îmi place, nu pentru că am învățat-o la școala (căci nu existau școli de așa ceva când am studiat eu), ci pentru că nu mi-a fost frică de carte și m-am străduit să învăț lucruri noi. Lucru pe care îl fac tot timpul, pentru că lumea se mișcă rapid, iar eu vreau să țin pasul cu ea.

Sper că am reușit să vă explic de ce verbul a citi este constanta din viața mea și de ce mă declar o veșnic îndrăgostită când vine vorba de cărți. Iar dacă ați reușit să găsiți și 10 motive pentru care oamenii ar trebui să citească, declar misiunea mea îndeplinită.

Pentru că am nevoie de comentariile voastre o să lansez și eu o provocare. Scrieți-mi, dacă doriți, un nume de carte într-un comentariu. Nu contează dacă e ultima citită, ultima cumpărată sau doar prima carte care vă vine în minte. Nu are importanță dacă ați cumpărat-o de la librăria din centru, de la o librărie online sau doar ați împrumutat-o.

Eu o să vă mulțumesc fiecăruia dintre voi, nu doar prin cuvinte. Am desenat o bibliotecă (o vedeți în partea dreaptă, așteptând cuminte) în care o să așez fiecare carte de la voi.  Am început cu cea pe care o citesc eu acum și pentru că era stingheră, am trișat puțin. Am pus-o alături și pe cea pe care Anca și-a dorit-o acolo.

Mă ajutați să umplu rafturile și să mai adaug și altele noi?

(Concursul se desfășoară în perioada 02-22 aprilie 2013)

Sursă foto.

Dor de ducă…

15 Comments

predealScriam eu prin ianuarie despre o idee genială. N-o să intru în amănunte, cine va dori să știe mai multe lucruri va citi în acel articol. O să vă spun doar că pentru anul acesta plănuiam o vacanță last minute. Și că ideea genială începe să nu mi se mai pară așa de grozavă. Neavând nimic planificat (bilete, rezervări sau măcar o destinație clară și o zi stabilită pentru a porni la drum), am semnat contracte  pentru date în care în alți ani călătoream (că este criză, mi-am zis, și nu îmi permit să refuz pe nimeni când îmi oferă de muncă). Colac peste pupăză, câteva discuții, încă nefinalizate, încurcă și mai tare economia timpului. Există și o cireașă pe tort (că parcă sună mai bine decât bomboană pe colivă). În luna iunie când am un program mai lejer sunt legată de alte chestii. În primul rând nu vreau să sparg pușculița (pentru că mi-am făcut eu niște reguli clare legate de acest aspect) și cel mai important, pentru mine vacanță adevărată este cea pe care o petrec în mijlocul unei perioade aglomerate. Ca să rup ritmul, să-mi odihnesc neuronii (atâți câți vor mai fi rămas) și să mă încarc cu energia necesară finalizării proiectelor în care m-am angajat.

Sună grav expunerea de mai sus? Păi cam sună! Sunt demoralizată, deprimată și gata să-mi smulg câte ceva din podoaba capilară sau să să-mi cicălesc soțul, autorul de drept și de fapt al ideii mirobolante? Nuuu… Mă adun, și cum de idei nu duc lipsă nici eu… Google! Ce dacă nu o să am o vacanță mare? Iacă bune or fi și câteva mai mici!

Cum am ajuns pe blogul lui Alice nu mă întrebați. Din blog în blog și din link în link evident. Nu mă gândeam eu că îmi va face cu ochiul vreun concurs de pe vastul internet. Dar cum zice o vorbă, never say never. Mai ales când e vorba de Predeal.

Vă întrebați poate ce-o fi având Predealul ăsta de mă împinge la gesturi necugetate în premieră.  Păi ce să aibă? Parfumul tinereții mele.

Cred că am mai scris eu că am făcut facultatea la Brașov. Până la 18 ani, moment în care am aterizat la poalele Tâmpei, vacanță a însemnat pentru mine, cel mai adesea, la țară, la bunici. Ajunsă într-un adevărat rai al turiștilor am avut privilegiul să văd și altceva. Banii erau puțini, dar avântul tineresc mare. Unde mai pui că destul de repede am descoperit și cloșca cu puii de aur: cartela de masă pe care o puteai vinde în cămin. Sub prețul real, evident. Dar era valută forte ceea ce obțineai pe ea, aveai bani de buzunar. Predealul era cel mai la îndemână. 30 de minute cu trenul, 8 lei biletul (cel oficial de la casă, cu nașul te descurcai doar cu 3). Aș putea să depăn până dimineață amintiri care mă leagă de el (de Predeal, nu de naș, sper că ați înțeles). N-o să o fac. Nu vreau să vă plictisesc cu aventuri petrecute atunci când se nimerea să apără vreun supracontrol și nici cu istorii despre vilele modeste de 10 locuri pe care le închiriam și în care ne înghesuiam uneori și 30 de suflete. Alte vremuri, alte distracții…

Am revăzut ultima oară Predealul acum 4 ani. Aceeași gară cu forma ei futuristă, același aer curat, același Clăbucet care te așteaptă. Altă stațiune însă. Lucrurile s-au schimbat mult. Și ne-am schimbat și noi.

Predeal Comfort Suites nu exista acum 30 de ani. Nu neg că ar fi fost chiar și atunci locuri luxoase în stațiune, dar cine își permitea să pună piciorul în ele? De fapt, dacă e să fiu sinceră cu adevărat, nu am locuit niciodată într-un hotel de 5 stele. Am considerat că o cazare decentă este suficientă și am preferat să investesc banii economisiți în bilete de intrare la cât mai multe obiective turistice. Dar cum nu sunt vulpea aia care zice că strugurii sunt acri, mărturisesc că mi-ar plăcea să locuiesc într-o cameră care are pat cu baldachin, să gust dintr-un platou libanez sau să mă relaxez la piscină fără să îmi pese dacă afară e frig sau cald.

Alegerea unuia dintre cele trei pachete oferite de hotel este foarte simplă pentru mine. De Paște nu concep decât să mă aflu în același loc cu familia, de schiat (spre rușinea mea) nu se pune problema, așa că îmi rămâne doar Every day is Valentine’s day! Zâmbiți cumva pentru că v-ați adus aminte câți ani am? Nu mă supăr, vă avertizez doar că o să aveți și voi 50, cândva. :)

Acuma, adevărul este că pentru gustul meu sunt cam multe inimioare și că aș renunța fără nicio urmă de regret la petale. Dar nu aș spune în niciun caz nu unui weekend la munte  împreună cu colegul de apartament. Nu ne mai dăm noi 10 sms-uri pe zi, dar până ajungem seara acasă tot vorbim măcar o dată la telefon. Și nu întotdeauna ca să îi amintim celuilalt să cumpere pâine. :)  Ați prins ideea? Dragostea nu moare, doar se transformă puțin.

Pentru cei care mă cunosc este previzibil cum mi-aș petrece timpul. Pantofi comozi și la drum… Aș vrea să revăd Clăbucetul, și de ce nu, Gârbova. Un traseu de 45 de minute (care între noi fie vorba nu e prea dificil) încă îmi stă în puteri. Și cred că aș trage o fugă și până la Cheile Râșnoavei. Bineînțeles, aș și lenevi puțin. Așa, mai pe seară, pe o terasă, cu o cană mare de cafea cu lapte în față, atunci când este timpul perfect pentru depănat amintiri. Și de înseilat planuri de viitor.

M-am luat cu vorba, m-am pierdut printre gânduri și nu știu dacă am răspuns la toate cerințele concursului. O las pe Alice să hotărască asta. Iar voi, dacă doriți să îmi urați succes, accept bucuroasă orice fel de încurajări.

Vă încurajez și eu. Înscrieți-vă și voi în concurs. Mai ales că eu  nu sunt un adversar redutabil la chestii de-astea. Nu sunt prea norocoasă (când vine vorba de concursuri cu tragere la sorți, să ne înțelegem, că altfel e în regulă relația mea cu Fortuna și promisiunile ei).

Alea iacta est! Să vedem ce va decide Random.org. :)

Sursa foto.

Cum îl mai poți numi castel…

23 Comments

princessCum îl mai poți numi castel dacă a plecat prințesa din el?

Întrebarea nu îmi aparține. Cineva a căutat asta pe Google și a ajuns pe blogul meu. Ce-o fi căutat omul, dar mai ales cât timp s-a ocupat cu lucrul ăsta, nu știu. Motorul de căutare a returnat 7.890 de rezultate, iar în primele 10 pagini eu nu am găsit calea spre niciun articol de-al meu. Am găsit însă prilejul de a vă povesti, acum, despre cât de mult îmi plac mie castelele și palatele. Chiar dacă prințesele nu mai sunt de multă vreme acolo.

Iubesc castelele și palatele. În toate vacanțele mele am rătăcit prin săli somptuoase sau pe coridoare lungi și  întunecoase, prin grădini superbe cu alei întortocheate, am admirat, am contemplat sau m-am minunat de aceste construcții spectaculoase. Și am reușit să  învăț și eu puțină istorie (materia “Istorie” fiind una dintre puținele care nu mi-a plăcut în anii de școală).

Cel mai mult mi-au plăcut însă legendele și poveștile menite să mă poarte într-o dimensiune pierdută a timpului. Povești despre onoare, vitejie sau trădare, despre iubiri împlinite sau tragice, despre intrigi complicate sau serbări strălucitoare. Cel mai adesea povești triste sau cu sfârșit nefericit.

Nu mi-am propus să vă scriu despre locurile în care mi-am purtat pașii. Amintirile s-au mai prăfuit cu trecerea timpului, iar noianul de informații de care am beneficiat la un moment dat s-au mai pierdut printre cotloanele memoriei proprii. Ca să ofer informații exacte ar trebui să mă documentez mai înainte. Și nu vreau asta, puteți face lucrul ăsta și voi. Mi-am propus însă un exercițiu (sau poate mai degrabă joc?) destul de simplu. Să scriu primele lucruri care îmi vine în minte despre un anumit loc.

Într-o ordine care nu are legătură cu alfabetul, dar nici cu topul preferințelor mele voi începe așa:

Castelul Praga

- Cel mai mare castel (de fapt complex medieval) din lume.

- Legenda spune că prințesa Libuse ar fi rostit o celebră profeție:  ”Văd un oraș întins, a cărui glorie va ajunge la stele! “. 

- Catedrala Sf. Vitus, locul pe care l-am părăsit destul de repede (atât eu cât și alte persoane din grupul meu). Imensitatea ei s-a dovedit (ciudat) apăsătoare. Poate că ăsta a și fost scopul construirii unui asemenea gigant. Să te simți doar o gânganie și să stai în banca ta fără să ridici capul prea sus. Cred că în vremurile alea a funcționat.

Palatul Dogilor

- Puntea Suspinelor care leagă palatul de închisoare (legenda spune că numele vine de la suspinele condamnaților care vedeau de pe ea, pentru ultima dată, lumina soarelui).

- Casanova, amantul închis, dar supraviețuitor trecerii peste Puntea Suspinelor.

Palatul Hofburg

(nu este un secret că sunt fascinată de povestea prințesei Sissi, cu atât mai mult cu cât povestea adevărată diferă mult de povestea “vândută” turiștilor)

- Sissi a fost primul membru al familiei regale care a avut o baie adevărată.

- Se spune că împărăteasa îi obliga pe cei din anturajul său să folosească o baie.

- Pentru a-și spăla părul Sissi avea nevoie de o zi întreagă, iar peiptănatul zilnic îi ocupa 2-3 ore.

Castelul Miramare

- Un castel construit de un bărbat îndrăgostit (Maximilian de Habsburg) pentru tânăra lui soție.

- Legenda spune că cine locuiește aici are un sfârșit tragic, iar istoria confirmă lucrul acesta.

Palatul Regal din Madrid

- O reședință de 3.000 de camere. În care familia regală nu locuiește, dar unde au loc ceremoniile oficiale.

- Farmacia regală care conține sticluțe cu medicamente exotice folosite de-a lungul timpului.

- Un parc deosebit de frumos.

Castelul Huniazilor

(castelul din orașul meu)

- Mai puțin cunoscuta legendă (doar mie?) a călugărului spion zidit de viu în peretele Turnului Capistrano. Legenda spune că acest ultim locatar al turnului a fost prins spionând tot ce se întâmpla în Sala Dietei, printr-o gaură făcută în zid. Legendă sau adevăr, nu se știe.

Castel Peleș

(cel mai drag sufletului)

- 99 de încăperi

- Oglinda de la Constantinopol (imensă) transportată cu vaporul și apoi cu un car tras de patru boi.

- Aspiratorul mural care este funcțional și astăzi.

Am scris doar câteva lucruri, cele care mi-au venit mai întâi în minte. Poveștile sunt însă mult mai bogate și foarte, foarte interesante.

Vouă vă plac poveștile cu prințese, regine sau împărătese? Eu sunt gata oricând să le ascult. Fie pășind prin locurile în care au trăit, fie citind o carte, fie savurând un film care are ca subiect viața lor. Și ca să mărturisesc și o plăcere vinovată, nu mă opresc doar la a afla adevărul istoric. Îmi plac la fel de mult poveștile romanțate, uneori ușurele și siropoase.

Sursa foto.

11

13 Comments

Andreea, mi-a transmis o leapșă (mulțumesc Andreea) care m-a făcut să zâmbesc. Mi-am amintit de oracolele din școala generală și de o ședință cu părinții, tot din vremea aia, în care s-a dezbătut fenomenul. Am avut și eu câteva asemenea caiete (îmi pare nespus de rău că niciunul nu a supraviețuit vremii) și cred că am completat în câteva sute. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că punctul central al acelor oracole, completate cu înfrigurare în pauze, era întrebarea: de ce băiat (fată) îți place? Alte vremuri…

Acum că punctul 1 (cel cu mulțumirile) a fost rezolvat, să merg mai departe.

2. Scrie 11 lucruri despre tine.

- Nu am mâncat în viața mea iaurt și nici nu intenționez să o fac vreodată.

- Am fost colegă de grupă cu soțul meu. În primii doi ani de școală nu ne-am suportat, în al treilea am devenit un cuplu, la sfârșitul anului patru ne-am căsătorit.

- Nu beau nici un fel de alcool. Compensez “cumințenia” din zona asta, cu alte vicii (cafea și țigări).

- Pe diploma de bacalaureat scrie operator în tehnici și tehnologii nucleare, pe cea de facultate inginer mecanic. Nu profesez în niciunul dintre cele două domenii. Cu toate astea nu aș putea spune că am făcut acele școli degeaba. Deși am schimbat macazul la prima ocazie ivită, de la școlile alea mi s-a tras puterea de a o lua de la capăt și a rămâne pe șine.

- Nu mă atrage condusul unei mașini. Am făcut școala, am luat sala din prima, dar n-am dat niciodată “orașul”. Probabil aș fi luat și proba aceea, dar mi-am dat seama că nu vreau și nu îmi place să conduc o mașină.

- Vacanța de vis este una pe care să o petrec vizitând Rusia. Sper să se întâmple cândva.

- Că îmi plac cărțile nu este un secret. Interesant este că îmi place și mirosul lor atunci când de abia au ieșit din tipar. Din fericire lucrez la o tipografie si am destul de des prilejul să îmi satisfac această plăcere.

- La lucru mi se întâmplă uneori să vorbesc singură, sau cu computerul (pe care de obicei îl cert).

- Nu îmi plac petrecerile de 8 Martie. Drept pentru care mi-am petrecut ziua de ieri la muncă și acasă.

- Nu cred în horoscop. Cu toate astea nu pot sa nu îmi amintesc că am prins cândva din zbor o predicție a Uraniei. Spunea că în anul care va urma viața mea se va schimba fundamental. În bine. Ciudat, lucrul acela chiar s-a întâmplat.

- Deși mă înțeleg bine cu tehnologia și știu să mânuiesc aparate destul de complicate, nu știu să mă folosesc de un dvd player (și nici nu vreau măcar să încerc).

3. Inventează 11 întrebări și răspunde la ele.

- Ai (așa numitele) “defecte profesionale”? Eu am. Mă uit după toate panourile publicitare să văd cum au fost făcute, iar primul lucru după ce am luat o carte în mână, o evaluez mai întâi din punct de vedere tehnic.

- Cum ți-a venit ideea să îți faci blog? Eu am povestit lucrul acesta în primul meu articol.

- Care crezi că este cea mai mare invenție a omenirii? Clar. Tiparul.

- Jumătatea plină, sau jumătatea goală a paharului? Ce remarci prima data? Eu categoric jumătatea plină. Sunt o optimistă!

- Există un lucru fără de care nu pleci de acasă? Da, agenda.

- Care sunt fructele tale preferate? Perele.

- Ai fost vreodată eroul unei situații penibile? Da, de câteva ori. Cea mai recentă, la o nuntă la care s-a furat de două ori mireasa. Primul “hoț”, un domn în vârstă împreună cu nepotul său de 8-9 ani, căruia i-am tot explicat că nu e cazul să se implice în așa ceva (mai ales că nici nu cunoștea orașul). Al doilea grup de răpitori, format din prietenii miresei. Și întrucât se dezbătea primul episod, mi-am dat și eu cu părerea spunând ceva despre acel moș nebun. Cineva din grup mi-a răspuns: e tatăl meu.

- Crezi că funcționăm după un algoritm deja prestabilit, căruia obișnuim să îi spunem destin? Nu. Cred că viața este doar un lung șir de întâmplări.

- Ți-ar plăcea să fi fost înzestrat cu un talent care să te facă celebru? Care ar fi acela? Nu tânjesc după celebritate, dar mi-ar plăcea foarte tare să știu să desenez.

- Ai pușculiță? Nu, dar mă gândesc serios la una. Am văzut pe un blog un borcan în care cineva punea 1 leu în fiecare zi. Sunt curioasă daca pot să fac lucrul ăsta fără să mă plictisesc prea repede.

- Abandonezi ușor lucrurile care nu îți reușesc din prima? Nu. Sunt foarte încăpățânată. Uneori chiar mai mult decât ar trebui.

4.  Dă leapșa la 9 persoane. Aici am o problemă. Leapșa a circulat deja destul de mult, eu nu am foarte mulți cititori, iar pe unii poate i-ar deranja să fie nominalizați. Totuși risc.

Deci, aștept să completeze oracolul meu de om mare următorii: Anca, Dragoș, Sofia, Lara, Bogdan, Cuvânta, altă Anca, Mărgeluța și Oana. Dacă vor și nu au altceva mai bun de făcut.

Praf și pulbere

10 Comments

victoria calanNu îmi propusesem să scriu astăzi pe blog. Nu pentru că nu ar fi fost vremea sau aș fi în pană de inspirație. Pur și simplu ieșirea din lene despre care am scris într-un alt articol, nu s-a produs așa cum îmi propusesem, organizat și treptat. Conform celebrului proverb care ne îndeamnă să fim atenți ce ne dorim, lucrurile s-au precipitat și la mine dintr-o data. Îmi doream puțină adrenalină… o am! De ce totuși mă opresc pentru câteva clipe din rezolvarea unor task-uri care au devenit urgente? Păi…

La firma la care lucrez s-a scos un post (sau două?) la concurs. Reclamă la radio și TV, chiar și pe Facebook. Normal că în vremurile astea tulburi doritori de o slujbă sunt mulți. Intră în birou o doamnă să se programeze pentru interviu. Nu era prima și probabil că nu mi-aș fi ridicat ochii din monitor dacă nu ar fi venit lângă mine să mă salute, de data asta pe mine personal. În prima clipă nu am recunoscut-o. Poate datorită camuflajului de iarnă sau poate mai degrabă pentru că o știam în Italia. O fostă colegă de acum foarte mulți ani. Mi-am făcut câteva minute libere ca să putem schimba câteva vorbe (nu câte aș fi vrut). Mi-a spus că mă citește. Știam. Și mi-a repetat o întrebare pe care mi-a pus-o și într-un comentariu. “De ce nu scrii despre Călan?” Oare de ce nu scriu? Pentru că va trebui să umblu din nou în cutia cu vechituri? Pentru că nu știu cât de interesantă pentru alții este o poveste veche și pe deasupra și tristă? Sau pentru că prefer să am mai degrabă amintiri doar despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo, nu despre locul în sine?

De dragul Anei, voi scrie câteva cuvinte.

Cruda realitate

Combinatul numit atunci “Victoria” a fost primul loc în care am muncit. Terminasem școala, una în care învățasem despre mașini cu comandă numerică, făcusem practică la o uzină mare din Brașov, Hunedoara în care locuiam, deși cenușie și murdară, era încă “pe val”. Primul meu loc de muncă avea să mă ducă într-un loc cum nu îmi imaginasem că exista. Uzina parcă era desprinsă dintr-un film de epocă, mirosea urât, iar când ajungeam acasă arătam ca și când aș fi venit de la sapă. Orașul, cel nou, la vreo 2 kilometri de combinat, sărac, anost și cu o mare problemă: program de apă rece. Salarii ciuntite din cauză de plan nerealizat, iar mai târziu, după revoluție, plătite cu mari întârzieri. Birouri anoste, iarna neîncălzite. Sau mă rog, încălzite de câte o sobă improvizată în care băgam cocs cărat de la furnal în coșul de hârtii. Așa că ani de zile ținuta noastră la birou a fost pufoaica, obținută cu greu pentru că personalul TESA nu avea dreptul să primească așa ceva. Maii târziu, pentru că lucram în clădirea cu direcțiunea și pentru că aveam calculator în birou, am primit dezlegare la un radiator. Ca să nu se strice computerul, nu ca să nu îngheț eu. Ingredientul cel mai greu de digerat din toată povestea asta era însă naveta. Doar 12 km pentru care trebuia să iau autobuzul (singurul) cu o oră înainte de începerea programului. Știți cum au arătat primele mele dimineți de om în câmpul muncii? Mă trezeam la 5 și plângeam 10 minute întrebându-mă dacă așa va fi toată viața mea. Asta în timp ce socrul meu îmi făcea cafea și îmi punea  pachet pentru la muncă. Apoi mulțumeam cerului că numai cu câțiva ani înainte, uzina își modificase programul și schimbul I nu mai începea la 6. Nu știu cum ar fi fost să mă trezesc de la 4.

În toată atmosfera sumbră, ca o consolare, muncitorii spuneau că fonta de la Călan s-a folosit la construcția Turnului Eiffel și se bucurau că în oraș se prind sârbii la televizor. Erau obișnuite vizitele pe care le făceam colegilor localnici pentru câte un meci sau pentru filmski maraton. Slabe consolări. Munca celor de la furnale și cocserii era grea și se desfășura în niște condiții de nedescris. Imaginați-vă oameni negri din cap până în picioare, doar ochii amintind despre ei ca sunt ființe vii.

Ar fi putut fi altfel?

A existat și o perioadă pentru care sunt recunoscătoare. Pentru că atunci am învățat lucruri care m-au ajutat mai târziu. O întâmplare fericită m-a adus într-o echipă care se ocupa de tot felul de studii necesare noilor investiții. Prețul a fost imens. Luni de zile în care munceam și 16 ore pe zi. Pe bani puțini pentru că legea zicea ca numai 40 de ore suplimentare se pot plăti. Dar am crezut cu tărie că merită și că lucrurile ar putea fi altfel pentru Călan. Nu a fost așa. Construcția liniei de de turnare a tuburilor din fontă ductilă, pentru care statul a cheltuit milioane de dolari, a fost oprită când era 75% realizată. Unii spun că ar fi existat interese ca ea să nu funcționeze vreo data. Eu nu știu decât că lucrul ăsta a fost bomboana de pe colivă.

Astăzi

Praf și pulbere. Din Victoria de altă dată nu mai există mai nimic. Nici măcar hoții de fier vechi nu o mai bântuie. Nu mai au ce fura. Orașul este unul aproape mort. Aproape, pentru că marea majoritate a localnicilor au câte un teren agricol în preajma lui.

***

Poate ați aflat de ce mi-a fost atât de greu să scriu. Singurele amintiri frumoase le am despre oamenii cu care am lucrat. Din păcate, doar din când în când mă mai întâlnesc cu câte cineva. Am plecat pe rând și ne-am risipit în 4 zări.

Sursa foto.

Daruri și… daruri

6 Comments

Ascult de câteva zile (fără să vreau) discuții despre Valentine’s Day. Că părerile sunt împărțite, nu mai este de mult un secret. Unii de abia așteaptă sărbătoarea cu inimioare, ciocolată, cină romantică și pufoșenii mai mult sau mai Vintage-Lace-Iphone-packing-box-underwear-gift-boxpuțin roz. Alții, mai pătimași decât primii, o declară comercială, superficială, importată,  kitsch occidental. Eu mă aflu într-un al treilea grup, cel mai puțin vocal, adică nu prea îmi pasă de 14 februarie. Poate pentru că pe vremea mea (ce urât sună asta) nu am auzit de ea. Acuma, să nu creadă cineva că sunt fană Dragobete. Nici despre el nu se vorbea în vremurile acelea.

Sunt de acord cu cei care spun că e comercială, dar știe cineva să-mi spună vreo sărbătoare pentru care românul nu se pregătește “cum se cuvine?”. Poate că nici asta nu e chiar așa rău atâta vreme cât niște întreprinzători reușesc să facă ceva bani,iar niște oameni au ceva de muncă în vremurile astea tulburi în care cel mai adesea aud că nu avem ce să muncim.  Kitsch? Și cu asta sunt de acord, dar numai parțial. Nu te obligă nimeni să alegi din noianul de lucruri hidoase, alternative există câte vrei. Și până la urmă de ce să fiu înverșunată împotriva unui lucru care aduce zâmbete și un strop de fericire, fie ea și una de moment? E tot mai cenușie lumea noastră și fie doar și un singur un zâmbet câștigat, mă va face să trec în tabăra celor ce spun da acestei sărbători. Și apoi, suntem o țară de oameni liberi, fiecare face ce vrea, și cred că ăsta e ultimul lucru de care mai avem nevoie, să ne sfădim pe sărbători.

Cam atâta despre sărbătoarea de mîine. Pentru mine va fi doar o zi oarecare. Asta nu înseamnă că nu îmi place să primesc daruri.

În decursul anilor am primit tot felul de cadouri. Cadouri ieftine sau scumpe, care m-au impresionat, sau m-au amuzat, care m-au făcut să vărs o lacrimă de emoție. Cadouri inspirate sau din categoria “ca nuca în perete”, cadouri folositoare sau uitate în vreun sertar, cadouri… lista ar putea continua. Nu mi-am propus să vă povestesc despre ele, deși pentru fiecare m-am bucurat. Până la urmă, gestul contează. Mi-am amintit însă, astăzi, de câteva.

La categoria “ca nuca în perete” conduce detașat…  soțul meu. Nu dați cu pietre. Este pe primul loc și la categorii mai măgulitoare pentru un bărbat. Nu voi uita niciodată un 1 Martie, prilej cu care s-a prezentat cu un mărțișor superb.  Fusese în delegație la Bacău și cumpărase de acolo un medalion din fildeș și argint. Toate bune și frumoase până anul următor. Am primit cu stupoare… același mărțișor! Probabil că sunteți tentați să credeți că era același din anul precedent. Așa am crezut și eu, dar o urmă de înțelepciune m-a dus la sertarul în care îl păstram (câțiva pași pe parcursul cărora făceam deja scenarii despre perne aplicate pe față și alte lucruri care nu-mi fac prea mare cinste).  În sertar… la locul lui… mărțișorul buclucaș. Când i-am spus că mi-a cumpărat același lucru ca și anul trecut, s-a scos elegant. Vezi ce consecvent în gusturi sunt?

Din aceeași categorie și cu același campion în rolul principal, un 8 Martie. Erau vremuri în care ne lipseau multe lucruri, și îmi doream un set frumos de cuțite. L-am primit de Ziua Femeii. Vă întrebați ce am primit în anul următor? Nu vă obosiți, e simplu răspunsul!

Fără să vreau să dau din casă prea mult, vreau să vă povestesc și despre cel mai emoționant cadou.

În clasa I-a copilul meu m-a somat să îi spun adevărul. Există sau nu Moș Crăciun. Am tot sucit problema pe toate părțile și a trebuit să mărturisesc. Nu mă puteam lupta cu Sama (colegul de clasă) care decretase la școală “că nu se există”. Anul următor a venit cu tristețea visului pierdut, dar și cu ușurarea că am scăpat de bradul ascuns pe la vecini și împodobit târziu în noapte. Seara de ajun avea să fie cea mai emoționantă seară din viața mea (și nu exagerez deloc). Lângă celelalte cadouri… 4 plăsuțe din plastic. Copilul meu, din câțiva bănuți (500 de lei de atunci) pe care reușise să îi adune, cumpărase câte un cadou pentru cei de-ai casei. Pentru bunica și pentru mine  câte un burete de vase, pentru tatăl ei o lamă de ras, iar pentru bunicul un săpun (ceva brand turcesc). Dacă ar fi fost făcute din aur nu ar fi valorat (nici atunci și nici acum) atât de mult cât au însemnat pentru mine lucrurile acelea mărunte.

Gata cu poveștile, că devin nostalgică și nu se face. Mai bine curioasă. Există pentru voi vreun cadou care să exceleze la categoria cel mai, dar cel mai…?

Sursă foto.

Care este muza ta?

2 Comments

MusasNu am nici cea mai mică intenție să vă pun sa alegeți dintre muzele grecești. Oare voi le mai știți numi pe toate? Eu a trebuit să caut pe Google după ce am început articolul,  căci  încercând să le număr, îmi ieșeau doar cinci.

Cum ziceam, nu o să vă rog să alegeți dintre muzele adevărate (sau mă rog, recunoscute oficial), cele cu buletin de Helicon. Sunt curioasă însă (dacă nu sună a indiscreție și dacă nu vă este prea greu)  să aflu dacă în viața voastră a existat cineva care la un moment dat a jucat rolul lor. Un muritor de rând datorită căruia aveți o meserie sau un hobby sau, de ce nu, blog.

Și ca să sparg gheața (pentru că îmi place tare mult când cineva comentează la mine pe blog) o să vă povestesc mai întâi eu. Cu specificația necesară cred, că nu am crezut niciodată în necesitatea MODELULUI ÎN VIAȚA, despre care mi se spunea mereu la dirigenție că ar trebui să îl am. Mi-a plăcut mai mult, și mi s-a părut mai util, “să fur” de la fiecare om câte un pic atunci când mi s-a părut că mi-ar fi util.

Nu mai știu dacă am scris pe aici pe undeva cum îmi câștig eu pâinea. Fără prea multe amănunte (căci deja simt că o să exagerez cu introducerea), ceea ce fac eu zi de zi presupune folosirea unui calculator. Și nu pentru că am făcut vreo școală care să mă învețe asta. În anul doi de facultate, singurul în care am făcut un semestru de informatică, pentru materia asta era necesară mai mult forța brațelor. Perforam sute de cartele și i le duceam Felix-ului să le digere. De cele mai multe ori listingul pe care îl primeam se încheia cu “abandon du travail”, semn că pe vreo cartelă este un  typo și că trebuie să o iau de la început.

Și totuși… a existat o muză care să mă fac să îmi doresc să știu să folosesc un calculator.

Se întâmpla la ceva vreme după ce terminasem stagiatura, într-un combinat siderurgic în care la acea vreme PC-ul nu era ceva obișnuit. Până la momentul în care începe povestea nici nu văzusem vreunul prin zonă. Contabilitatea se făceau cu creionul și mașina de calcul, pe documente cumulative cât masa, obligatoriu cu indigo. Scriam cu mâna și socoteam până ne sfârâiau creierii tot felul de bugete, de planuri, de comenzi și de bonuri. După cinci ani de orice muncă (mai puțin ingineria învățată în școală) m-am trezit într-un departament unde nu se întâmpla mare lucru și unde nu învățam mai nimic. Doar în biroul alăturat, o fată, mai tânără decât mine, lucra concentrată în fața unui calculator. Era un 386, nu avea mouse și nici unitate optică, fata culegea texte în WordStar (un editor primitiv, greoi și obositor), iar mie mi se părea că nu există lucru mai grozav decât munca ei. Cum am ajuns să am și eu un computer pe masă e o poveste lungă. O să vă spun doar că s-a întâmplat destul de repede și că probabil l-am primit doar pentru că cel care decidea o astfel de achiziție nu mă mai suporta. Nici azi nu realizez cum am putut să fiu atât de insistentă. Dar aveam un 486 nou-nouț, cu Word-ul instalat de pe 10 dischete, cum nimeni nu mai avea (nici măcar Centrul de calcul). Și ca să rostesc adevărul până la capăt, nu prea știam cum să îl folosesc și îmi era și foarte teamă că aș putea strica ceva.

Acea fata a fost muza începutului de drum. Despre cum am ajuns să merg mai departe și despre oamenii care au contat în călătoria mea, altădată (pentru că ei merită o postare separată).

Se mai încumetă cineva să-și dezvălui muza?

* Multumesc Adriana; 

** Poate că cititoarea care mă ruga să scriu despre Combinatul de la Călan a găsit o frântură din imaginea lui;

*** În poza care ilustreaza articolul sunt 10 personaje; dacă ați remarcat că nu dă la socoteală aflați că este și Apollo alături de cele nouă muze; asta pentru că eu le-am numărat de câteva ori până m-am prins că nu văd dublu și că ar fi cazul să mă documentez.

Sursa foto.

Curiozitate de om mare

13 Comments

Acum câteva zile Anca îmi povestea că a văzut Mizerabilii și că i-a plăcut foarte mult. Trec repede peste faptul că eu am tot amânat să îl văd  descurajată de faptul că e un film “cântat”, între timp am remediat asta și declar cu mâna pe inimă că merită văzut. Discuția despre Mizerabilii mi-a dat ideea unui articol pe blog. Unul în care să scriu și eu (chiar dacă subiectul a fost bănuiesc îndelung dezbătut) despre filme și cărțile din care acestea s-au născut. În mintea mea articolul era gata creionat: filme la fel de celebre ca și cărțile, cărți care au devenit celebre doar după ce filmul a apărut, cărți care mi-au plăcut mult mai mult decât filmul și invers (am și câteva exemple în care cartea nu mi-a spus mare lucru, filmul însă mi-a plăcut enorm) și multe altele lucruri pe care nu o să le mai pomenesc. Poate cândva voi scrie și despre acest subiect, acum însă (așa cum mi se întâmplă adeseori) o să abandonez ideea inițială (nu chiar de tot) și o să povestesc altceva.

Am copilărit printre cărți. Să nu vă imaginați că m-am născut într-o casă mare și frumoasă cu o bibliotecă imensă în sufragerie. Dimpotrivă, îmi amintesc în cele mai mici amănunte prima mobilă adevărată din apartamentul confort IV în care mi-am petrecut cei dintâi ani de copil ajuns la oraș (cumpărată cu 3.999 lei de la un vecin care se muta în altă localitate), primul covor (de iută) și prăjitura pe care mama o făcea în “oala minune” (un fel de dry cooker din zilele noastre) pe un reșou care funcționa cu petrol. Să nu își imagineze cineva că am avut o copilărie nefericită. Dimpotrivă. Mă bucuram de viață așa cum era. Poate și pentru că nu aveam cu ce face comparație, toți oamenii pe care îi cunoșteam trăiau la fel (cu o singură excepție, o vecină de la etajul 1 care era vânzătoare la alimentară, care avea mașină și covoare persane, și căreia i se spunea “doamna bogata”). Cam așa arăta lumea primilor mei ani de școală. Intuiam că există mai mult și mai bine și evadam adesea din ea citind.

Mamei îi datorez acest viciu. Femeie simplă, cu puțină școală, dar pasionată de citit. Și poate puțin conjuncturii. În niște timpuri în care cărțile bune erau rara avis mama avea o slujbă modestă într-o instituție care la parter avea un stand de cărți bine aprovizionat și la care avea și ea acces.  Nu am primit mereu haine noi (de multe ori haină nouă însemna o bluză de la o mătușă, studentă atunci, care l-a rândul ei o primise de la o altă mătușă, cea care făcea curățenie în casa unui mare actor și la care admiram mereu haine spectaculoase, care erau evident primite, nu cumpărate de ea),  nu am fost în fiecare vacanță la munte sau la mare (exceptând două sau trei tabere), dar am avut cărți. Multe cărți.

Poate că după o introducere (prea) lungă ar trebui să trec la subiect. Cărțile copilăriei și filmele inspirate din ele. Cred că dacă aș face un exercițiu de memorie aș putea scrie o listă aproape completă, dar nu-mi propun asta, o să povestesc doar despre cele care m-au impresionat. Și nu neapărat într-o ordine cronologică exactă.

Cireșarii

Cartea am primit-o cadou de Crăciun. Cinci volume de care nu puteam să mă dezlipesc. Am așteptat Revelionul ca pe o binecuvântare. Era noaptea în care nimeni nu mă mai trimitea la culcare și puteam să citesc. Mi-a plăcut la fel de mult și filmul. Am rămas însă dezamăgită că ecranizarea s-a oprit la primul volum.

Secretul cele două Lotte

Cred că eram de vârsta eroinelor din carte când am citit-o. Aventurile celor două gemene hotărâte să-și împace părinții divorțați m-au impresionat și m-au emoționat. Filmul l-am văzut mult mai târziu, om în toată firea fiind. Se numește “The Parent Trap”. Un film amuzant pe care poate l-am iubit de dragul amintirii unei cărți? Nu știu. Știu însă că există și o ecranizare mai veche, chiar și un desen animat.

Singur pe lume

Povestea lui Remi a fost cea care m-a impresionat cel mai mult în primii mei ani de lectură. Cartea are mai multe ecranizări. Am văzut două și desenul animat. M-au impresionat.

Voi aminti doar în treacăt Aventurile lui Tom Sawyer  (la fel de dragi fiindu-mi și cartea și cele două ecranizări pe care le-am văzut), pentru că vreau să vă întreb câteva lucruri, pe voi cei câțiva cititori.

Despre ce carte și ecranizare a ei vă amintiți când gândurile se întorc în copilărie?

Și poate cea mai mare curiozitate a mea. Copiii de acum mai sunt fascinați de astfel de lucruri? Mai sunt de actualitate cărțile și filmele de demult, sau au fost sufocate de Spiderman, Spioanele și Cars?

*Dedic acest articol mamei mele, pentru că acum o văd rar și pentru că niciodată nu i-am spus în cuvinte că o iubesc; ea nu citește bloguri, dar știu sigur că sora mea îi va citi aceste rânduri.

Romanță cu stagiari

2 Comments

romanta cu stagiariÎn weekend a trebuit să fac față unei provocări (despre care este posibil să povestesc cândva). Așa mi-am adus aminte de primele zile în care am luat contact cu viața reală. Aveam 23 (si un pic) de ani, o diplomă nou nouță în buzunar și dădeam piept cu viața de stagiar. În paranteză o să spun că eram complet nepregătită pentru ceea ce urma să vină. Școala mă învățase multe lucruri (și am făcut școala serioasă), dar în nici un caz nu mă pregătise pentru ceea ce am găsit pe “teren”. Și, tot în paranteză, o să adaug că un tânăr de 23 de ani din zilele noastre este mult mai pregătit să facă față provocărilor decât eram eu (nu este un compliment, este un lucru în care cred). Dar să închid prea multele paranteze și să revin.

Gândul m-a purtat cu ceva vreme mai în urma momentului de care am amintit. Undeva în anul V de facultate când mi-a picat în mână o carte. Se numea Romanță cu stagiari.  Mi-am amintit vag subiectul. Era povestea unui  grup de patru absolvenți de facultate tehnică, repartizați în provincie. N-am mai știut nici măcar numele autorului. Mi-am amintit însă că am citit-o cu sufletul la gura, umăr la umăr cu soțul meu (așteptând să termine fiecare ca să întoarcem pagina). Și că am râs cu lacrimi. M-am gândit că poate faptul că se apropia repartiția ne-a făcut să savurăm acele rânduri cu credința că citim o carte genială.

Curioasă cum sunt, am cerut ajutorul lui Google ca să umple golurile din memoria mea.

Autorul se numește Adrian Lustig, și am aflat lucruri surprinzătoare despre el:

• Că este  absolvent al facultății de Automatică, dar și membru al Uniunii Scriitorilor; 

• Că este dramaturg și scenarist de succes (piesele sale umplu sălile și se joacă cu casa închisă; are 5 scenarii de fim câștigătoare la concursurile CNC și 6 volume de cărți apărute);

• Că își împarte viața între afaceri și artă, dar intenționează să renunțe la primele pentru proiectele culturale;

• Că nu vorbește despre averea considerabilă pe care o deține din afacerile IT și imobiliare.

(mai mult aici)

Am decretat că merită atenția mea  și că trebuie să fac ceva ca să îl cunosc mai bine. Primul pas a fost sa caut cartea atât de dragă cândva. Din păcate peste tot stoc epuizat sau anunț expirat. Îmi propun însă să găsesc și să citesc cel puțin o altă carte a lui.

Curiozitatea cea mai mare este dacă lucruri pe care altă dată le găseam savuroase îmi vor plăcea și azi la fel de mult.

Și totuși, unele lucruri s-au schimbat…

7 Comments

Laitmotivul conversațiilor din ultimile zile, după obișnuitele urări, a fost o întrebare: Cum te simți la 50 de ani?  Le-am răspuns tuturor că mă simt la fel ca ieri, la fel anul trecut, la fel ca acum 25. Pentru că așa simt.

Aseară, adunați în jurul tortului aniversar, musafirii mei se agitau ca începe Dallas-ul. Serialul tineriții noastre. Pe care îl așteptam cu sufletul la gură și era o adevărată tragedie când ratam câte un episod. Și a început. L-am abandonat în câteva minute revenind la poveștile noastre. Nu ne-a mai fascinat!

Întâmplarea aceasta a făcut, ca târziu în noapte, să mă gândesc că deși nu simt trecerea timpului, m-am schimbat. E normal ar spune oricine. E normal, spun și eu, căci lumea s-a schimbat. Am căpătat un alt mod de viață și alte deprinderi.  Am încercat să țin pasul. Oare am reușit?

Cred că în cele mai multe privințe, da. M-am împrietenit cu tehnologia, nu mai am bibelouri și vitrină cu pahare de cristal, nici măcar covoare. Mă despart cu ușurință de lucrurile de care nu mai am nevoie și nu îmi mai fac stocuri în cămară atâta vreme cât găsesc la orice oră la magazin tot ce vreau . Nu sunt reticentă la ceea ce este nou (în privința asta chiar am progresat, cred că eram mai conservatoare acum 20 de ani).

“Metehne” vechi însă am păstrat. Uneori sunt cicălitoare. Și în paranteză fie spus, cândva  mi-am întrebat copilul dacă o să mă mai iubească când o să fiu bătrână și cicălitoare. Răspunsul a venit ca un duș rece. ”O să te iubesc mama, dar cicălitoare ești încă de acum”. Copilul avea 5 ani.

Poate ar mai fi câteva lucruri pe care nu am putut să le schimb. Nu pot să citesc o carte dacă nu o am fizic în mână. Nu mă tentează fructele decât la desert, nu gătite în felul principal. Nu mi se pare comod să îmi deschid e-mailul de pe telefon.

Am hoinărit așa o vreme printre atunci și acum. Și mi-am mai pus niște  întrebări. Oare cum va evolua lumea de acum înainte? Și oare, copiii copiilor celor de vârsta mea, ce părere vor avea despre diferența dintre generații? Spun diferență pentru că eu nu cred că este o luptă.

Vom trăi și vom vedea :).