Trăim în secolul vitezei, ne grăbim tot timpul, ne împărțim cu greu între problemele pe care le avem de rezolvat și, încet-încet, ne înstrăinăm de cei din jurul nostru și, din păcate, de multe ori ne înstrăinăm și de eu-l propriu. Alergăm și avem senzația că numai așa ne vom atinge scopul și că, dacă încetinim ritmul, toată lumea ne-o va lua înainte. Ne stabilim priorități și încercăm să respectăm termene limită și doar, arareori, ne oprim să ne tragem sufletul, să ne întrebăm dacă merită atâta grabă și să ne uităm în jurul nostru cu atenție. Ne scuzăm, spunându-ne că lumea evoluează prea repede și că noi trebuie să ținem pasul cu ea.
Dă-mi 5 minute din timpul tău
Emoție. Cred că acesta a fost cuvântul pe care l-am auzit de la fiecare dintre cei implicați în proiectul Semn SPRE carte, fără să lipsească vreodată, ori de câte ori a venit vorba despre felul în care au fost dăruite cărțile. Emoții ale celor care au strâns în brațe volumele primite, dar și ale mesagerilor care le-au înmânat fiecăruia în parte.
Acum a venit vremea pentru un altfel de emoții. Cele ale unui concurs. Iar eu vă mărturisesc că le-am avut câtă vreme am așteptat aprobarea proiectului în competiția “Idei din Țara lui Andrei” și că, cel mai probabil, le voi purta cu mine până în clipa în care vor fi anunțați câștigătorii, undeva aproape de sfârșitul lui mai.
Despre ce este vorba? Pe scurt, împreună cu echipa de proiect (despre care v-am vorbit într-un alt articol) și cu Asociația „Casina Națională” Deva, ne luptăm pentru atragerea de fonduri în sprijinul acestui proiect. Ne dorim ca literatura să ajungă în casele câtor mai mulți copii şi am stabilit un buget de 4750 euro, sumă cu care proiectul va fi finanțat dacă vom ne vom afla printre câștigători.
Pentru a reuși asta, avem nevoie, încă o dată, de ajutorul vostru.
În desemnarea câștigătorilor, voturile din partea publicului vor conta în proporție de 40%. Ne puteți ajuta creându-vă un cont pe site-ul Țara lui Andrei și votând demersul nostru pe care îl găsiți aici. Firește, ne-ar ajuta foarte mult dacă le-ați spune prietenilor și cititorilor voștri despre toate aceste lucruri.
Citind proiectul pe care l-am înscris în competiție veți afla că tot ce s-a întâmplat în ultimele 3 luni ne-a inspirat și ne-a făcut să ne dorim să realizăm mai mult. Credem că, până la sfârșitul anului, putem să adunăm cu forțe proprii peste 1.100 de cărți, iar obținerea finanțării ar putea adăuga acestora cel puțin încă pe atâtea. De asemenea, implementarea unui blog colectiv pe un domeniu dedicat lui ar putea aduce un plus important activității de promovarea a Semnului SPRE carte.
Dar din dar se face carte.
Vă mulțumesc pentru implicarea din primele 3 luni de proiect și pentru sprijinul pe care îl veți acorda Semnului SPRE carte și de acum înainte.
Vești bune
S-a așternut praful peste blogul meu. Și asta pentru că ultima săptămână nu mi-a fost chiar ușoară. M-am împărțit cum am putut între obligațiile de la ambele joburi, am mânuit cu simț de răspundere cârpa de praf și mopul și m-am concentrat cât am putut eu de bine asupra unei întreprinderi despre care vă voi povesti astăzi.
Mulți dintre voi m-ați auzit pronunțând de câteva ori “Țara lui Andrei” și anunțându-mi intenția de a înscrie Semn SPRE carte în această competiție de idei. Ei bine, am scris proiectul, am făcut toate demersurile necesare și astăzi am primit confirmarea că el a fost acceptat în concurs.
Ce ar putea povesti…
Ieri, cineva a ajuns pe blogul meu căutând “Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi?”. Am zâmbit. Aveam ideea pentru articolul pe care îl dedic lunar Semnului SPRE carte.
Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi? În primul rând ar povesti despre nașterea ei, despre frământările autorului și despre zilele și nopțile în care el a stat aplecat peste o coală albă de hârtie, așternând acolo cuvinte rupte din mintea și sufletul lui. Apoi ar vorbi despre muncă (a editorului, a tehnoredactorului, a tipografului și a librarului), iar la final, cu siguranță, ar spune câte ceva despre cititorii în mâinile cărora a poposit.
Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi? Ar povesti despre pasiune, despre dragoste, despre emoție, despre lumi fantastice, despre neprevăzut sau poate despre umor. Despre bucurii sau tristeți. Despre trecut și despre viitor. Despre oameni obișnuiți sau despre personalități gigantice.
Punem aripi visurilor
Motto: Lipsa de lectură şi lipsa de educaţie conduc la sărăcie, la infracţionalitate şi frustrare. Aceasta este legătura cauzală corectă, nu cea inversă. Nu întotdeauna se spune asta foarte răspicat. Nu sărăcia produce incultură, ci invers.*
Îi văd în fiecare dimineață, pentru că ne urcăm în același autobuz. Eu port poșeta pe umăr și apăsarea unor gânduri, ei sunt împovărați de greutatea ghiozdanelor, a instrumentului muzical așezat în husa lui sau a mapei imense în care stau cuminţi picturi sau desene. Sunt navetiști ca și mine, elevi la liceul de artă din orașul în care lucrez.
În aubobuz avem aceeași rutină: căutăm repede cu privirea un loc liber, ne așezăm cât putem de comod și scoatem din buzunare un telefon, o tabletă sau niște căști pe care le îndesăm în urechi, încercând să profităm astfel de răgazul oferit de distanţa pe care o avem de străbătut. Ne vedem fiecare de ale lui, concentraţi la gadgeturile personale sau ne lăsăm gândurile să zboare în voie, în timp ce peisajul familiar se derulează pe lângă ferestrele în mișcare. Read More
Distopie (P)
Că autobuzul este locul în care se nasc multe dintre ideile care apar pe acest blog, știți deja. Așa s-a întâmplat și astăzi. Ploaie, o săptămână obositoare care tocmai se sfârșea și eu cu gândurile mele. Gânduri care zburau la o discuție avută la birou. Poate v-o mai amintiți pe Simona, colega mea care a dus cărți unor copii din Liebling, un sat din apropierea Timișoarei. Ei bine, de ceva vreme, ne tot sfătuim cum am putea să îi ajutăm și altfel. Una dintre idei a fost să facem un filmuleț despre ei și să încercăm să îl arătăm unor oameni care ar putea să le întindă o mână de ajutor. Read More
Cât costă un zâmbet?
Întoarcerea la realitate despre care vă povesteam acum câteva zile s-a dovedit a fi mai grea decât am anticipat. Nu mi-a fost greu să intru din nou în ritmul vieții de zi cu zi, dar am avut senzația că m-am întors într-o lume mai tristă. Ca și cum sărbătoarea care a trecut ne-a consumat toată bucuria și toată energia și ne-a lăsat sleiți de orice urmă de entuziasm. Poate este doar o părere, poate doar mie mi s-a întâmplat așa după ce a trebuit să părăsesc universul aproape perfect pe care mi l-am creat pentru o vreme.
Miercuri am tot răsfoit bloguri în speranța că starea mea de apatie va lua sfârșit. Nu căutam surse de inspirație, aveam însă nevoie de ceva care să mă motiveze și să îmi dea impulsul de a scrie despre câteva lucruri pe care le tot amân. Mi s-a părut că nici la alții lucrurile nu stau prea roz și că parcă discuțiile altădată pline de vervă sunt mai potolite acum. Până când am ajuns la Roxana și la un articol care într-o secundă a pus în mișcare toate rotițele înțepenite ale gândurilor mele care, bineînțeles, au început să se macine întrebări.
Vă amintiți dacă în copilăria voastră a existat vreo jucărie de care să nu vă dezlipiți și de care și astăzi să vă fie dor? Dar de vreuna la care ați visat cu nasul lipit de vitrina unui magazin?
Despre jucării eu am două categorii de amintiri. În cea dintâi stau ascunse cele legate de copilăria mea. Prima dintre ele este despre o păpușă pe care tatăl meu mi-a adus-o când s-a întors de la școală de la Arad. Prima mea păpușă. Mare, cu pălărie, cu un dispozitiv care o făcea să spună ma-ma și cu un bănuț, pe care scria Arădeanca, legat de mână. Nu am avut multe jucării, dar câte au fost, mi-au bucurat copilăria. Fiecare în felul său. Mi le amintesc pe cele mai multe dintre ele. Mingea albastră cu buline albe, cuburile colorate, o altă păpușă (cea pentru care m-am dus cu pușculița la librărie și despre care știu exact că a costat 130 lei), un joc despre țările lumii și un altul cu beculețe care se aprindeau când răspundeai corect la întrebări de cultură generală. A doua categorie de amintiri se leagă de momentul în care am devenit părinte, de clipele de “pândă” de pe lângă magazinul “Șapte pitici” și de speranța că voi putea cumpăra o jucărie chinezească (un pian, un bebeluș care să umble după ce ai tras cheia sau un motociclist cam vitezoman). De momentul când au apărut jocurile Lego adevărate și când păpușa Barbie era încă doar un vis îndepărtat.
Cum ar fi fost copilăria mea sau a copilului meu fără jucării? Dar a voastră?
Scriu toate aceste gânduri și întrebări pentru că Biblioteca Judeţeană “Ovid Densusianu” (în colaborare cu Asociaţia “Prietenii bibliotecii”) a demarat o campanie de colectare de jucării pentru copiii din Centrele de Plasament ale judeţului Hunedoara. Pentru că, da, există și copilărie fără bucuria jocului și fără lumea magică a jucăriilor. Pentru că un gest mărunt, pe care uneori nu-l facem doar pentru că suntem prea grăbiți, poate aduce un zâmbet. Pentru că jucăria pe care m-am hotărât să merg să o dăruiesc, singură, nu are nicio valoare. Pentru că îmi doresc cât mai mulți copii care, măcar pentru câteva clipe, să zâmbească fericiți. Pentru că un zâmbet nu costă mult, dar este neprețuit. Pentru că voi mă puteți ajuta. Popularizând evenimentul sau dăruind o jucărie.
Mulțumesc Roxanei și colegilor ei pentru inițiativă și lui Dragoș care nu a considerat distanța un impediment și a răspândit vestea despre campanie. Vă mulțumesc tuturor.
Amănunte despre “O jucărie pentru fiecare” găsiți direct la sursă.
O lecție de viață…
Scriam într-un articol anterior că după ce voi depăși o perioadă destul de aglomerată, voi reveni cu o poveste care pe mine m-a impresionat foarte mult. Este povestea Aneimaria Teodora, o fetiță de nici 5 ani, de la care am primit o adevărată lecție de viață.
Acum aproape două săptămâni, Liliana m-a rugat să o ajut cu un filmuleț pentru un caz umanitar. Am răspuns fără nicio ezitare DA. Și fără să cer prea multe amănunte. Pentru că dincolo de activitățile politice cu care o asociază cei mai mulți oameni care îi cunosc numele, eu cunosc și o altă latură a ei. Îl cunosc pe omul care nu a ezitat nicio clipă să întindă o mână de ajutor.
Așa am cunoscut-o pe Anamaria si pe familia ei. Am petrecut împreună doar o oră. Una singură, dar atât de plină. O oră care îmi revine în minte în fiecare zi.
Mărturisesc că m-am dus la această întâlnire cu o oarecare reținere. Eram la prima întreprindere de acest fel, mi-era teamă că nu o să fiu în stare să comunic eficient cu acei oameni, că o să mă copleșească problemele acestui copil și că nu o să fiu în stare să leg două vorbe coerente. Doar dorința de a ajuta și eu atât cât pot, m-a făcut să depășesc îndoielile.
Întâlnirea a fost una pe care nu mi-aș fi putut-o imagina vreodată. Anamaria, o fetiță cu grave probleme de sănătate (nu o să înșir aici datele medicale, pentru că sunt greu de înțeles) s-a dovedit a fi un copil deosebit. Și când spun deosebit, nu mă refer la faptul că ea nu poate să facă lucrurile la fel ca ceilalți copii de vârsta ei. Spun fără ezitare că am întâlnit un copil fericit și înconjurat de o dragoste fără margini. “Responsabilă” de această stare de spirit este în primul rând familia. Trei oameni (Anamaria are și o soră mai mare) care au făcut tot ce este omenește posibil ca fetița să ducă o viață cât mai buna. Trei oameni pentru care niciun efort nu este prea mare. Trei oameni cu o demnitate și o putere rar întâlnite.
Poate pentru cei care vor vedea filmulețul eforturile lor vor părea mici. Imaginați-vă însă că în spatele fetiței care se joacă bucurându-se de fiecare clipă, stă o poveste foarte tristă. Una (și aici am să citez de pe blogul pe care mama i l-a dedicat) ai dori doar să o asculți… și niciodată să fi tu povestitorul. Imaginați-vă că de la statul inert pe spate și sute de crize pe zi, acest copil, acum, pășește, se joacă, comunică (deși nu vorbește). Imaginați-vă că toate aceste progrese au venit în ani de muncă și de eforturi supraomenești. Dar mai ales imaginați-vă că într-o societate în care statul nu face mai nimic pentru acești copii, părinții au decis să se lupte pentru ca fiica lor să aibă o șansă. Recuperarea cere însă timp, iar serviciile medicale costă enorm.
La ora la care vă scriu, Balul de caritate organizat pentru Anamaria este în plină desfășurare. Astăzi se vor găsi din nou oameni care care să îi întină o mână acestui copil. Vor fi răsplătiți cu zâmbetul cuceritor al acestei fetițe.
Eu nu am foarte mulți cititori, dar o să îi rog pe cei puțini (dar dragi) care sunt, să distribuie acest articol. Această familie are nevoie de ajutor.
Vorbeam la început despre o lecție de viață. Am înțeles ce înseamnă să lași în urmă întrebările, deznădejdea, neputința, revolta, frustrarea și nepăsarea. Și să mergi înainte cu SPERANȚĂ.
Îmi îndrept toate gândurile mele bune către Anamaria care este o luptătoare și către familia ei frumoasă, iar vouă vă doresc o primăvarăminunată!
[vimeo http://www.vimeo.com/61187190 w=500&h=400]
* Mulțumesc Ancăi pentru ideea de coloană sonoră.