23 Dec 2013

Bradul

38 Comments Blogging, Oameni care contează, Personal

Pine tree branchModest, asimetric, cam chel într-o parte. Nu mi-l mai amintesc în cel mai mic amănunt, dar cât de mare ar putea fi un brad care încape în portbagajul unui Trabant? Aproape că uitasem de el în anul acela. Ajunul Crăciunului îl adusese în prim plan în ultimul moment. Era al doilea brad din viața copilului meu și, probabil, primul pe care urma să îl conștientizeze. Cumva, se asorta perfect cu apartamentul în care locuiam și care nu era deloc pregătit de sărbătoare. Perdelele nu fuseseră încă agățate la geamuri, blatul de tort, cam necrescut și puțin ars, aștepta să fie umplut, sub pom urma să pun doar o păpușă și câteva portocale. Noroc că îmi reușiseră sarmalele. Niciodată nu mi se întâmplase să fiu prinsă pe picior greșit. Din puținul pe care îl aveam, reușeam, de fiecare dată, să încropesc de toate. Adunasem într-un caiet rețete de prăjituri la care era de ajuns un ou,  casa era lună, deși singurul detergent pe care îl aveam era soda adusă de socrul meu din combinat, izbuteam cumva, pe sub mână, să cumpăr carne și cafea, pândeam zile întregi la magazinul “7 Pitici” momentul când “se băgau” jucării chinezești. Migăleam nopți la rând podoabe pentru pom, dichiseam cu o răbdare de fier platouri cu aperitive, coceam târziu, după miezul nopții, cu speranța că flacăra cuptorului nu se va stinge. Nu mă plângeam niciodată că sunt obosită. Eram tânără, aveam un copil și îmi doream ca totul să fie perfect.

De ce era acum, altfel? Pentru că în calendar scria 24 decembrie 1989.

Aflasem despre întâmplările de la Timișoara încă din prima zi (o colegă avea fiul student acolo), iar despre cele de la București chiar din seara de 21, de la o mătușă prinsă în vâltoarea evenimentelor pentru că, la manifestația de la prânz, își pierduse cheile. Ascultasem cu înfrigurare “Europa Liberă”, iar la birou, în dimineața zilei de 22, așteptasem țârâitul telefonului cu sufletul la gură. Colegii de la “Producție”, singurii care aveau o linie pe care se putea comunica cu orașul, ne anunțau, din când în când, ce se mai întâmplă la Hunedoara. Cumva, toată lumea aștepta ca de acolo să se dea semnalul. Călanul (locul unde munceam eu) nu avea aceeași atâta forță ca mamutul din orașul învecinat.

N-o să vă povestesc despre desfășurarea evenimentelor. O să vă spun doar că am ajuns acasă spre seară, o dată cu soțul meu. Eu îmbrăcată în pufoaică (era ținuta mea de lucru, deși munceam într-un birou, unul fără căldură ați înțeles), el în uniforma Gărzilor Patriotice. Eu îmi abandonasem paltonul ca să pot să mă strecor mai ușor până în locul unde se adunase toată suflarea, el primise hainele kaki și instrucțiuni clare să îndemne oamenii să protesteze, dar să nu distrugă. Eram fericiți. Se întâmplau lucruri la care visam de multă vreme.

Fericirea avea să dureze doar până la miezul nopții. La primul sunet al sirenei (lucru ciudat la acea oră), soțul meu s-a ridicat și a plecat. La puțin timp după aceea au început să se audă focuri de armă.

Ce s-a întâmplat cu adevărat, cine a tras (dacă a tras cineva sau dacă a fost doar o iluzie care a declanșat un război imaginar) nu știm nici astăzi. Mi-a rămas însă amintirea celor două nopți de coșmar în care a lipsit de acasă. Știam că el este într-o unitate militară, lăsarea întunericului dădea tonul rafalelor de puști automate, iar eu le număram până în zori cu inima strânsă. Nu, nu are certificat de revoluționar, deși alți colegi de “fapte” au obținut unul. Nu a cerut niciodată un lucru care a considerat că nu i se cuvine.

Dar să revin la 24 decembrie. Venise în zori, teafăr și nevătămat. Urma să meargă înapoi peste două zile, dar în clipa aceea nimic nu mai conta. Eram împreună, duceam acasă, unde ne aștepta copilul nostru, bradul, iar în suflet purtam o mare de speranțe. Zâmbeam și ni se părea incredibil că mergeam cu mașina în duminica în care nu aveam drept de circulație și că la pompa de benzină ni se spusese că putem să alimentăm cât dorim. Nădăjduiam că totul se va termina repede și ca vom respira prin fiecare por, în curând, libertatea pe care ne-o dorisem. Și spun din nou că eram fericiți. Și naivi mai adaug de astă dată.

Ce s-a întâmplat între bradul de atunci (căruia nu am îndrăznit să-i aprindem luminile, de frică că vreun terorist ne-ar putea repera) și cel pe care o să-l împodobesc doar peste două zile? 24 de ani de viață. Cu bune și rele, cu inflație galopantă și momente în care am rămas fără loc de muncă (cei doi coloși industriali s-au năruit încet, încet, până nu a mai rămas nimic din ei), cu aproape strigătul “mă schimb sau mor”, cu schimbări radicale și noi începuturi, cu speranțe care s-au stins, dar și cu altele care le-au luat locul celor vechi. Poate am fost norocoși că lucrurile s-au așezat frumos, poate că am muncit pe brânci uneori, poate că nu ne-am dorit decât să trăim decent, cert este că, una peste alta, făcând suma acestor ani, rezultatul este unul pozitiv.

Dezamăgiri? Cu siguranță da. De tot felul. Și nu o să vă povestesc nici despre ele în amănunt. Pentru că sunt sigură că le-ați experimentat și voi. În ciuda lor, cu o naivitate care vine mai degrabă din dorință decât din ignoranță, eu cred încă în oameni. Chiar dacă sunt înregimentați în sisteme care nu mai au pentru mine nicio credibilitate. Pentru că i-am întâlnit chiar și acolo unde totul pare putred, pentru că i-am văzut și în locurile în care nu mă așteptam să-i mai găsesc. Omenia nu a murit și nu este pe cale de dispariție. Doar lipsa ei este mai zgomotoasă și mai plină de tupeu, deci în primele rânduri aproape de fiecare dată.

Bradul de poimâine va fi cu siguranță mult mai frumos și mai bogat în daruri decât cel de odinioară. În sufletul lui, căci și brazii de Crăciun au suflet, stă ascuns însă cel de acum 24 de ani. Împreună cu toate câte au fost, bune și rele, și cu speranța că oamenii buni vor domina, cândva, lumea.

Zâmbiți? Nu mă supăr. Lăsați-mă doar să fiu chiar și ultima naivă din Univers.

Alte povești despre brazi găsiți aici. Acest articol nu este doar un pretext pentru joaca de luni a clubului psi. Se vrea și un modest omagiu, stângaci este adevărat, adus celor care în acel decembrie au murit. Naivă, din nou, voi spune că nu degeaba.

written by
The author didn‘t add any Information to his profile yet.

38 Responses to “Bradul”

  1. Răspunde Pinky Rainbow says:

    Ce frumos ai scris, parca m-am transpus in pielea ta, in mijlocul intregii actiuni… Ori in “pielea” bradului de atunci, nu stiu! :)

    Imi place sa citesc amintirile altor persoane, in special cele din perioada revolutiei…fiindca eu nu eram atunci, nu am idee cum a fost… Iar articolul tau chiar ma pune pe ganduri, draga mea! :)

    • Răspunde Sonia says:

      Fiecare a trăit evenimentele în felul său și le-a perceput poate diferit. Dar cu toții am sperat, ne-am bucurat sau am trăit teama. Ce a urmat după… un lung șir de întâmplări care par să nu se mai termine. Un lucru este cert. Deși mulți îți vor spune că era mai bine înainte, pentru mine e clar că nu a fost.

  2. Răspunde Iuliana says:

    Mi-am recunoscut foarte bine trairile din acele zile in randurile tale…Zguduitor ai scris….

    • Răspunde Sonia says:

      Unii dintre cei care au trăit acele vremuri se vor regăsi în scrisul meu. Alții nu. Fie pentru că au trăit momente mult mai dramatice, fie pentru că au lăsat uitarea să se aștearnă.

  3. Răspunde Poteci de dor says:

    M-ai făcut să plâng. Dar spre final am primit impulsul de a privi înainte cu încredere.
    Sărbători cu bine, Sonia!

    • Răspunde Sonia says:

      Nu am dorit să fiu patetică, iar optimismul mă caracterizează de când mă știu. Până la urmă cred că el este motorul vieții și cel care ne determină să mergem înainte oricât ne-ar fi de greu.
      Sărbători liniștite și ție!

  4. Răspunde Spunsieu says:

    Da, mi-am adus aminte de ACEL Craciun…Si la noi s-a tras, bubuia ceva, ai mei m-au trezit, erau cam speriati dar eu eram prea somnoroasa…Bineinteles ca cei buni vor domina candva lumea, iti sustin aceasta credinta.

    • Răspunde Sonia says:

      Mă bucur că nu sunt ultima naivă și că oamenii mai cred în lucruri bune care se vor întâmpla. În ultima vreme prea des am auzit că niciodată nu se va schimba nimic și, mai rău, că ne merităm soarta. Și, da, acel Crăciun trebuie să rămână în memoria fiecăruia dintre oamenii care l-au trăit.

  5. Răspunde vax-albina says:

    Frumos scris.
    Imi amintesc si eu de seara de 22. Sotul si copilul erau in piata in care Caramitru dadea foc Bibliotecii Universitare. (Nu-l voi ierta pentru asta). Au scapat doar printr-un noroc chior. Eu eram cu fata acasa si bantuiam prin camere, nestiind nimic concret. Noroc ca eram cu niste vecini fara televizor care au venit la al nostru, ca m-as fi urcat pe pereti.
    Cum lasasem cumparaturile pe ultima clipa si nu puteam iesi din case caci se tragea in zona, a fost cea mai oribila masa de Craciun.
    Imi amintesc, insa, sperantele avute, partial pierdute.

    • Răspunde Sonia says:

      Și eu am avut noroc de compania unei vecine care a stat cu mine în fiecare noapte. Nu-mi mai amintesc despre masa din acel an mare lucru, dar mi-s clare toate iluziile și visurile. Și da, pe unele le-am pierdut și eu de multă vreme.

  6. Răspunde psi says:

    în gaşca celor care, naivi, mai cred în om, sunt şi eu. dar ştii asta deja… :)
    şi îmi amintesc că noi am stat cu pături în geam în acele zile (era o fabrică de armament în apropierea noastră şi se auzeau gloanţele zi şi noapte, aşa că devenisem isterică în vreme ce tatăl şi fratele meu erau plecaţi), că nici nu mai ştiu dacă aveam brad, dar ştiu că nu aveam pâine şi că a doua oară n-o să mai ies în stradă.
    cu toate acestea… ieri am împodobit bradul cu nepoţelul meu. doar noi doi… amintiri pentru mâine. desigur că sunt fleaşcă de emoţii… şi privesc spre el cu speranţa acelui mâine în care oamenii buni vor conduce lumea.

    • Răspunde Sonia says:

      Știu, cum să nu. Dacă nu aș ști că există oameni care cred în bine și îl și înfăptuiesc nu cred că aș mai putea trăi.
      Mi-e dragă bucuria voastră și amintirea făurită astăzi pentru mâine. Și sper în viitorul bun al țării ăsteia. Poate generația nepotului tău îl va înfăptui.

  7. Răspunde Dan says:

    Atunci eream cu vaporul ( înca mai aveam flotă ) la Limasol , Cipru , veneam de dincolo de Suez. Am văzut la televizor imagini cu Ceaușescu și nu înțelegeam ce se întâmpla (se vorbea în grecește). Telegrafistul nostru a încropit o antena și când am ajuns aproape de Turcia, am putut prinde Radio România și am aflat ce s-a întâmplat în țară. P.S. comandantul petrolierului Ploiești de 85 000 de TDW erea Mircea Băsescu … Acum nu pot să mă bucur de brad și Crăciun …. Sunt departe de voi și sunt singur … Vă îmbrățișez Sonia, sunteți familia pe care mi-am dorit-o !

    • Răspunde Sonia says:

      Îți întorc îmbrățișările și, cumva, de departe, mă simt aparținând unei familii din care și tu faci parte. A noastră, a mea și a ta. Să ai sărbători liniștite și cu bine.

  8. Răspunde Corina says:

    Îmi amintesc brăduțul anemic,făcut pe ascuns, deoarece tata (Dumnezeu să-l odihnească) a fost milițian și nu aveam voie să facem brad și nu aveam voie să avem Crăciun. La Revoluție am crezut,ca voi toți, că totul o să fie roz, dar totul a devenit o luptă pentru supraviețuire cu Crăciun făcut pe Skype alături de jumătatea mea. P.S totuși este bine că există Skype și Moș Crăciun există!!!

  9. Răspunde Drugwash says:

    Ţi-ai deschis larg băierele sufletului şi m-a inundat complet şi iremediabil. Nu pot spune aici ce-am gîndit şi spus, într-o propoziţie scurtă, cînd am auzit că “odioşii” au fugit – nu se cade. Cert e că am îndrăznit să sper în ceva ce pentru scurt timp a părut sau chiar a fost posibil, după care “s-a modificat schimbarea” şi s-a reintrat pe făgaşul ştiut, cu prea puţine îmbunătăţiri şi prea multe oprelişti.

    Dar fiecare a văzut partea de viaţă ce i-a fost dat s-o vadă şi a trăit ce i s-a potrivit. Nu totul a fost rău “înainte”, nu e totul bine acum, dar asta e o discuţie pentru altă dată. Mă bucur pentru tine şi pentru toţi ceilalţi care au avut ochi buni să vadă oportunitatea şi mînă fermă s-o prindă din zbor şi s-o pună la treabă în favoarea lor.

    Şi nu, nu eşti ultima naivă din Univers – nici pe departe! Mi-aş dori însă ca noi oamenii, adică noi toţi fiindcă despre noi e vorba, să nu mai avem acele diferenţe enorme de comportament şi gîndire între “zilele normale” şi sărbători, să nu ne mai claxonăm şi înjurăm cu capul scos pe geam în intersecţii aglomerate pentru ca de Crăciun să ne pupăm şi să ne urăm sănătate şi bucurii, ci să ne aducem aminte de bunătate şi bun-simţ în fiecare clipă a fiecărei zile şi să-i tratăm pe ceilalţi aşa cum am vrea să fim trataţi noi înşine. Fără minciuni, fără ipocrizie, fără gelozie, fără egoism. Da, în ciuda sistemului care tocmai asta ni-i învaţă pe copii şi nepoţi!

    Vă rog, nu-mi acordaţi diploma pentru “cel mai naiv suflet din Univers”…!

    • Răspunde Sonia says:

      Nu totul a fost rău “înainte”, nu e totul bine acum. Poate dacă am înțelege lucrurile astea și nu am gândi în extreme, lucrurile s-ar schimba mai repede.
      Diploma îți aparține, fie că ți-o acordă cineva sau nu. Îmi doresc și îți doresc un an nou mai bun, unul în care să facem măcar un pas spre o normalitate pe care, deocamdată, când o întâlnim, ne miră.

  10. Răspunde Adriana says:

    Sonia, nu am scris nimic de data asta. Mi s-a blocat tastatura pe cateva taste şi tare mă chinui, dar plâng ca proasta pentru că mi-ai rupt barierele sufletului meu, cel uitat intr-un decembrie 1989, cand aveam 19 ani şi am trecut prin niste incercari greu de descris in cuvinte, mai ales că de-a lungul timpului mi-am reprimat forţat ceva amănunte dureroase. Eu am trăit suficient inainte de ’89 dar nu regret nimic de atunci, poate doar tineretea părintilor mei şi inca câteva amintiri deosebite. Greu e si acum, si ca si tine am trecut prin multe schimbari. Dar dacă as pune ceva in bradul inchipuirii mele, in bradul multumirii şi al Nasterii Domnului …as pune tot speranta, frumosul sufletului meu de acum, nu de ieri …la car si voi ati contribuit cu astfel de scrieri. M-ai ravasit, tulburat dar NICIODATĂ nu mi-ai fost atat de aproape. Acum parcă intelg si mai bine…comuniunea ta cu MOS CRĂCIUN. Cu adevărat ai fost indreptătită să ii scrii atatea scrisori la Sb. Să ai cel mai frumos brad şi cel mai bun Crăciun. MULTUMESC.

    • Răspunde Sonia says:

      Adriana, eu îți mulțumesc. Pentru poveștile tale în care mă regăsesc și eu de multe ori, pentru coincidențele care întotdeauna mă miră, pentru toate gândurile tale bune pe care ți le întorc cu același drag.

  11. Răspunde Gabriela says:

    O minunata povestire. Si eu imi amintesc perfect Craciunul acela si bradul pentru ca, asa ca tine, le tin ascunse in suflet.

    • Răspunde Sonia says:

      Nu suntem o nație pierdută atâta timp cât ne păstram amintirea. Și memoria unor zile care, în ciuda tuturor lucrurilor pe care unii le spun, ne-a adus libertatea.

  12. Răspunde abisurile says:

    Eu ma gandeam sa ma adapostesc in pivnita. Dar era apa si intuneric. Apoi ma gandeam sa trag obloanele. Dar mi-era frica sa nu o ia rzna vreun glont naravas. Pana la urma am stat ca tetanizata asteptand sa treca noaptea si vorbind la telefon. Convorbirile au fost gratuite in noaptea aceea.

    • Răspunde Sonia says:

      Îmi amintesc că după ce lucrurile se liniștiseră, cred că era cu o zi înainte de revelion, am auzit afară niște bubuituri. Într-o secundă am fost pe burta ascunși după un calorifer. De fapt… la cantina de peste drum niște oameni descărcau lăzi de bere dintr-un tir. Am rămas multă vreme cu spaime.

  13. Răspunde vavaly says:

    nu am zambit si nici nu cred ca e naivitate sa mai crezi in oameni. am simtit emotie, am citit cu interes si , chiar daca e stangaci si modest, eu un omagiu din suflet. bradul tau are iz de istorie. o istorie traita, scrisa cu suflet si cu simtiri.

  14. Răspunde Ana Q. says:

    E atat de imbucurator sa vezi inca oameni care mai cred in alti oameni, care nu si-a pierdut speranta in omenire! O poveste emotionanta pe care am savurat-o din plin.

  15. Răspunde Tatiana DUMITRASCU says:

    Nu toate au fost rele inainte…paradoxal, cu toate ca aveam scoala 6 zile pe saptamana si vacante mai scurte, cu toate ca lucram de multe ori 7 zile pe saptamana, aveam mai mult timp pentru sufletul nostru si eram cu totii mult mai comunicativi.Tu faci un lucru extraordinar aici si vezi bine cate strune faci sa vibreze.Este esential sa nu uitam acel moment de cotitura, cu ce pret l-am obtinut si chiar daca acel castig a fost confiscat, poate,sa nu ne pierdem speranta ca lumea va deveni candva, mai buna,, e singura sansa ca sa supravietuiasca .Un Craciun luminat de speranta de mai bine si multa sanatate tuturor!

  16. Răspunde La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur says:

    *.˛.°★。˛ °.★** *★* *˛.
    ˛ °_██_*。*./ .˛* .˛.*.★*Crăciun fericit!*★ 。*
    ˛. (´• ̮•)*˛°*/.♫.♫*˛.* ˛_Π_____. * ˛*
    .°( . • . ) ˛°./• ‘♫ ‘ •.˛*./______/~\*. ˛*.。˛* ˛. *。
    *(…’•’.. ) *˛╬╬╬╬╬˛°.|田田 |門|╬╬╬╬ .
    ¯˜”*°••°*”˜¯`´¯˜”*°••°*”˜¯`¬´¯˜”*°´¯˜”*°••°*”˜¯ ´¯˜”*
    La Fee

  17. Răspunde Drugwash says:

    Să fie familie, să fie simţire, să fie bucurie! Pentru voi, dragilor, un Crăciun fericit!

Leave a Reply