Aruncă cineva piatra?

Cu ceva vreme în urmă, bântuind pe Mix Up, am găsit un articol care m-a făcut să ridic o sprânceană. A mirare, bineînțeles. Michelle Dockery, actriță principală în serialul meu preferat (Downton Abbey, îl recomand), apare într-un clip în care are rol de polițistă. Mi s-a părut ciudat să o văd cu pușca în mână. Pentru mine ea este Lady Mary, aristocrata elegantă și rafinată de la începutul secolului XX. M-am gândit că nu este potrivită deloc în rolul unei femei dure și m-am tot întrebat dacă cei care au asigurat distribuția serialului polițist nu au remarcat grația pe care o are femeia atunci când mânuiește pistolul. Noroc că titlul articolului mi-a atras atenția și cum, îmi mărturisesc ignoranța, nu înțelegeam prea bine un termen din el, am cerut lămuriri de la autoare. Și am răsuflat ușurată când am aflat că filmulețul este  un trailer fals. Deci pe Lady Mary o voi mai vedea, cel puțin încă o vreme, sorbind cu distincție dintr-o ceașcă de ceai și nicidecum urmărind răufăcători. Dar întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Sunt o mulțime de actori pe care îi identific deja cu personajul pe care îl joacă și, în niciun caz, nu îi pot regăsi într-o altă peliculă, interpretând un alt personaj. Și mi-am amintit de un serial foarte vechi. Se numește Om bogat, om sărac, iar unul dintre personajele de acolo, Falconetti, a fost atât de mult identificat cu William Smith, actorul care îl interpreta (sau mă rog, invers), încât acesta din urmă a suferit de câteva ori corecții fizice din partea fanilor celorlalte personaje. Și dacă stau bine să mă gândesc, după atâția ani, îmi amintesc vag acțiunea acelui serial, dar pe funestul personaj cu ochiul său acoperit de un plasture de pirat, îl văd aievea în minte și azi.

Există și actori care joacă în filme mai recente pe care să nu îi pot dezlipi de rolul în care au fost distribuiți. Hugh Laurie este, clar, doar Dr. House, Christopher Reeve este Superman, Ed O’Neill nu poate fi decât Al Bundy. Asta ca să nu vorbesc și despre Robert Powell, cel care l-a interpretat pe Isus din Nazaret.

Am încercat să mut, chestiunea asta a rolurilor din filme, în viața de zi cu zi. Câte roluri jucăm și câte ni se potrivesc? Și care dintre ele ne vin turnate și ne definesc?

Ne place sau nu, recunoaștem sau nu, trăim schimbând roluri. Uneori ni le dictează conjunctura, alte ori, în calitate de regizori ai propriilor noastre acțiuni, ni le atribuim singuri. Unii numesc asta compromis. Alții îi spun adaptare. Se întâmplă câteodată să fie vorba de ipocrizie.

Și totuși… Fără a fi fățarnici, ne transformăm de multe ori comportamentul. Devenim mai îngăduitori acolo unde în alte condiții am fost intransigenți, avem răbdare deși într-o situație similară ne-am pierdut-o încă din primele clipe, iertăm lucruri care altă dată ni s-au părut de neiertat.

Care o fi mecanismul acestei realități? Putem fi acuzați de cameleonism cu toții? Există oameni care n-au trecut niciodată prin astfel de situații? Se cheamă asta diplomație sau predispoziție la compromis?

Cine este curat ca lacrima este invitat să arunce primul piatra.

Acesta este gândul meu pentru cuvântul Irealiei.