Ne pricepem la orice. La fotbal, la maşini, la politică. Şi suntem gata, când se cere, să îmbrăţişăm o meserie nouă fără să stăm prea mult pe gânduri. Pe vremea comunismului acestei situaţii i se spunea policalificare şi era obligatorie pentru construirea unei societăţi multilateral dezvoltate. În vremuri mai democratice este, de cele mai multe ori, nevoie de supravieţuire. Dar şi un pic de preaplin de sine. Dacă ălălalt poate, de ce să nu pot şi eu? Şi uite aşa, deşi maşinile cu capota ridicată din faţa blocului (şi nenea cu şapcă care mai tot timpul meşterea ceva) au cam dispărut, măcar la nivel de dat cu părerea tot ne pricepem. Aşa cum ne pricepem de fapt la aproape orice altceva. Unii dintre noi vor fi în primele rânduri dacă se strică o ţeavă în baie sau se arde o siguranţă şi rămân fără curent. Despre sfaturi nici nu mai vorbim… Cât despre acea recalificare despre care aminteam la început, de voie sau nevoi, absolventul de management poate fi întâlnit la casierie la supermarket, fostul strungar făcând hamburgeri la ghereta de peste drum, mai tot omul rămas fără muncă se îndreaptă cu pași iuți ca să trudească în construcții. Nu zic că e rău. Am spus mereu că nu este rușine să muncești și că, dacă ar fi să nu am ce mânca, nu m-aș sfii să mă duc și la sapă. Dar, uneori, bunele intenții nu sunt suficiente. Iar omul potrivit nu este chiar la locul lui. Și uite așa hamburgerul se dovedește prea fad, faianța stă să pice de pe pereții care nu au aflat ce înseamnă unghiul drept, agentul de vânzări nu știe ce marfă are în portbagaj, șoferul de taxi se crede la raliu și ignoră faptul că tu vrei să ajungi întreg acasă. Ca să nu mai vorbim despre noile îndeletniciri apărute de când tehnologia s-a insinuat adânc în viața noastră. La tot pasul oameni care repară computere, configurează rețele, tunează mașini, fac grafică și site-uri. Toți profesioniști. Că rezultatele sunt de mult îndoielnice, asta e altă treabă.
Și mă întreb acum, chiar suntem cu toții pricepuți la foarte multe lucruri. Și este motiv de mândrie atunci când, mediocru, facem față cât mai multor provocări? Sau e mai bine să excelăm într-un domeniu și să lăsăm să funcționeze treaba aceea cu diviziunea muncii? Din punctul meu de vedere, a doua propoziție este corectă, dar cum de multe ori se dovedește că sunt mai bună la teorie decât la practică, se întâmplă să o mai iau și eu pe arătură. Uneori rezultatele sunt catastrofale.
Acest articol este inspirat dintr-o experiență personală și dacă vi se pare că are legătură cu faptul că blogul meu nu a funcționat câteva ore, s-ar putea să fiți pe aproape. Le mulțumesc celor care m-au scos din necaz și promit să nu-mi mai bag nasul unde nu are ce căuta. Mi-a fost prea rușine astăzi că le-am dat de lucru și, în egală măsură, mi-a fost ciudă că am reușit s-o dau în bară exact când vizitele pe blog se duceau spre Semnul SPRE carte.
A fost o lecție pe care sper că am învățat-o.
14 thoughts on “Un pic de cenușă în cap”