Poate că ați auzit multă lume citând acest vers din Ballade des dames du temps jadis. Am făcut-o și eu uneori, uitându-i originile și gândindu-mă la un prezent care seamănă din ce în ce mai puțin cu lucrurile pe care le-am trăit cândva, demult. Locuiesc într-un oraș ascuns între dealuri și ferit oarecum de fenomene meteo extreme. Rareori este acoperit de zăpezi, iar când se întâmplă, nu trece multă vreme până când albul imaculat devine gri și zăpada pufoasă doar un amestec murdar și supărător. Cândva, pe ulițele satului în care îmi petreceam vacanțele, săniile cu zurgălăi trase de cai nu erau un lucru neobișnuit. Astăzi sunt doar amintire, versuri dintr-un cântec sau atracții turistice prin cine știe ce stațiuni montane. Dar nu despre amintiri îngropate adânc în memoria mea vreau să vă povestesc.  Sâmbătă, în drum spre Gala SuperBlog, am avut la un moment dat senzația că am făcut un salt în spațiu și timp. Am plecat de acasă lăsând în urmă câțiva fulgi răzleți și m-am trezit deodată în plină iarnă. Nu parcursesem mai mult de 50 de kilometri. Așa s-a întâmplat că deși ne propusesem să ajungem la 12, am întârziat cu o ora și jumătate. În condițiile în care noi veneam de la cea mai mică distanță, 100 de kilometri. Ultimii 10 s-au dovedit cei mai grei. Ca să nu mai vorbim că finalul călătoriei l-am făcut pe jos. Uitasem ce înseamnă viscol și ger de crapă pietrele. Mi-am reamintit.

Vă spuneam într-un alt articol că urma să plec la Gală cu ceva emoții în bagaj. Se întâmpla să fiu cea mai “tânără” dintre participanți și uneori m-am întrebat dacă o să îmi găsesc locul printre oameni tineri și foarte tineri și dacă, nu cumva, nu o să mă simt stingheră și într-un context nepotrivit. Dar zarurile fuseseră aruncate, iar pe drum am făcut haz de necaz. Îmi promisese Pinky că mă așteaptă cu o cafea. Și le spuneam colegilor mei de drum că este posibil ca, după ce pe Facebook am fost Sonia, să mă salute cu sărumâna. Din fericire nu s-a întâmplat așa. Iar când am pășit în Vila Alpin (mulțumiri pentru găzduire), toate temerile mele s-au spulberat. Am fost întâmpinată cu foarte multă căldură. La propriu și la figurat.

Nici nu știu ce să vă povestesc mai întâi? Despre armata de pinguini care ne așteptau frumos aliniați (și îi felicit încă o dată pe meșterii care le-au dat viață), despre așteptarea plină de emoții a celor aflați încă pe drum (viscolul era tot mai puternic, ora de începere a Galei se amânase destul de mult și dincolo de orice vroiam să-i vedem acolo întregi și sănătoși), despre felul în care am căutat din priviri chipuri pe care le știam doar din pozele de profil? Despre îmbrățișări și laitmotivul “îmi pare bine că te cunosc”? Cert este că atunci când am fost strigată să-mi iau diploma m-am trezit fără nicio emoție la mine. Poate pentru că le consumasem pe toate mai înainte? Sau pentru că nu mă așteptam să-mi aud deja numele? Nu am avut pregătit niciun discurs, iar acum nici măcar nu-mi mai amintesc bine ce am spus (aștept să văd înregistrarea care să-mi confirme că soțul meu și Anca nu au fost doar politicoși atunci când mi-au zis că am fost OK). Oricum, concluzia mea este că vorbesc mai prost decât scriu. Lucru valabil pentru o mare parte dintre colegii de microfon.

Mi-este greu să povestesc fiecare moment în parte. Lucrurile au fost amestecate, iar noi am fost mulți. Au fost emoții, multe povești și a fost distracție. Mi-ar fi plăcut să spun că a fost perfect. Din păcate unii dintre cei rămași acasă s-au simți marginalizați (transmisia în direct, deși prelungită, a trebuit întreruptă destul de abrupt), iar Claudia, care a muncit enorm, s-a necăjit cel mai tare că lucrurile nu s-au desfășurat conform planurilor. Se pare că, uneori, nu orice lucru stă în puterea noastră.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Deși a fost o festivitate de premiere, premiile s-au aflat într-un plan secundar. Iar întâlnirea a fost una despre oameni. Da, s-a vorbit despre bloguri, da s-a pomenit despre articole și jurizare, da s-a postat pe Facebook. Dar înainte de toate am fost oameni care au un hobby comun, nu o adunare de bloguri în spatele cărora se ascund niște oameni. Și am constatat, cu uimire și bucurie, că persoane pe care le vedeam pentru prima oară în viața mea erau exact așa cum mi le imaginasem. Doar despre Claudia credeam că este mai înaltă.

Mi-ar fi plăcut să pot vorbi mai mult cu fiecare dintre cei prezenți, așa cum mi-ar fi plăcut să îi cunosc pe fiecare dintre cei care nu au putut veni. Poate că timpul îmi va mai oferi prilejul acesta cândva. Și da, a meritat să particip la SuperBlog și doar pentru clipele pe care le-am petrecut în weekend-ul care tocmai s-a încheiat.

La ora la care vă scriu sper că toată lumea a ajuns cu bine acasă. Am avut emoții la coborâre (asta ca să nu spun că mi-a fost frică), dar am înțeles că drumurile, peste tot, s-au prezentat destul de bine. SuperBlog s-a terminat, ecourile lui se vor stinge încet-încet cât de curând.

Închei mulțumindu-vă din nou tuturor. Celor pe care am avut bucuria să îi întâlnesc, celor pe care îi cunosc doar de pe Facebook sau din comentarii, celor, destul de mulți, despre care nu știu mare lucru, dar alături de care am dus, umăr la umăr, acest concurs, organizatorilor, partenerilor și sponsorilor. De la fiecare în parte, într-un fel sau altul, am avut câte ceva de învățat. Dar în primul rând vă mulțumesc vouă, tuturor cititorilor mei. Fără voi acest blog nu ar avea viață.

Tinerică într-ale bloggingului, căci altfel am reușit să adun ceva ani în buletin, trebuie să fac față încă unei provocări și să vă vorbesc despre puterea parteneriatului în blogosferă. Primul impuls a fost să fug repede la dicționar (ca nu cumva să îmi scape vreun sens uitat al cuvântului partener), iar mai apoi să mă documentez, căutând pe internet păreri ale celor care au bloguri de succes. Ideea a dispărut la fel de repede cum a apărut. Până la urmă nu cred că asta așteaptă cineva de la mine. Și m-am hotărât, tot într-o clipă, să vă împărtășesc ce au însemnat pentru mine cele unsprezece luni de când există Blogul de iarnă. Raportându-le, evident, la tema pusă în discuție de cea de-a douăzeci și șaptea probă a SuperBlog-ului.

Dragă Sonia,

Îți scriu cu puțină întârziere pentru că la sfârșitul săptămânii trecute am călătorit. Dacă îți imaginezi că o țin tot într-o distracție, te înșeli. Nu este chiar așa. Am fost plecat cu treburi.

În fiecare an, în cea de-a doua sâmbătă din luna octombrie, se desfășoară SuperAdunarea Moșilor. Știu că te poartă gândul spre SuperBlog, dar este doar o simplă coincidență de formulare. Mai degrabă, ca să înțelegi despre ce este vorba, imaginează-ți un fel de Consiliu al Europei. Numai că reprezentarea este la nivel mondial. Cine participă? Omologii mei din toate țările de pe mapamond. Doar nu îți imaginai că mă descurc singur cu atâta amar de cadouri de împărțit într-o singură noapte. Care omologi? Nu cum ai crede toți moșii (cu m mic, da?) pe care îi vezi prin mall-uri sau în reclamele de la televizor. Aceia sunt niște impostori puși pe profit. Există însă, în fiecare țară, câte cineva cu puteri aproape egale cu ale mele. Aproape… Dreptul de veto îl am numai eu.

M-am întâlnit și de această dată cu Baba Chaghaloo din Afganistan, Shengdan Laoren din China, Black Peter din Maroc, De Kerstman din Olanda. Și cu mulți alții. Dacă ești curioasă, spune-mi. Îți trimit lista.

De ce are loc o asemenea adunare în fiecare an? Păi, așa cum la voi șefii de state și de guverne trebuie să rezolve împreună anumite probleme de interes general și noi avem treburile noastre de pus la punct. Să ne armonizăm bugetele, să mai salvăm câte un atelier de jucării aflat în pragul falimentului (la voi aud că se practică și închisul unora), să ne împărtășim experiențele, să aprofundăm normele de securitate în muncă. N-ai să crezi, dar în fiecare an au loc accidente. Ba o sanie care a depășit viteza legală, ba câte un Moș care alunecă pe scară sau aterizează defectuos din horn.

În fiecare an Adunarea s-a ținut în Laponia. Dar cum pământul se învârtește și lumea evoluează, am hotărât să mai schimb câte ceva. Am căutat  pe internet și am găsit cazare la Straja. Zâmbești? Ai și de ce. De când îți citesc blogul am prins mare drag de județul în care locuiești.

Așa am ajuns noi, oameni importanți și cu teme serioase de soluționat, la Vila Alpin… Cazare faină, restaurant încăpător, sală de conferințe. Și un peisaj… ce să mai spun! Drept pentru care ne-am mobilizat și am dezbătut repede toate punctele de pe ordinea de zi. Iar directiva pe care am adoptat-o de data asta este… că nu avem nicio directivă. Fiecare Moș are libertate deplină. Cel din Suedia își poate îngropa mai departe sacul în zăpadă, americanul poate mânca toate prăjiturile pregătite de copii fără să se gândească la glicemie și la colesterol, iar cel din Italia o poate trimite în continuare pe Befana, călare pe mătura ei, ca să verifice cât de cuminți au fost copii.

În restul timpului am profitat de acest weekend la Straja. Și mi-a prins tare bine că am reușit să mă rup de toate problemele pe care le am de rezolvat. Sau poate mă simt grozav pentru că acolo, se spune, se găsesc canale energetice impresionante, care sunt legate de celelalte piramide energetice din lume? Nu știu… Important este că parcă sunt nou. Deși  am străbătut la pas cărările de munte și am fost să vizitez tranşeele din primul război mondial, ba chiar am reușit să ajung și până la schit, nu simt niciun pic de oboseală. Și îți imaginezi că seara pe care am petrecut-o la pensiunea Straja s-a lăsat și cu petrecere.

Și ce petrecere… bucate alese, așa cum aveți voi românii, atmosferă caldă, bună voie și antren. Ne-am întins până spre dimineață. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că duminică vor fi Moși care să se aventureze din nou în mijlocul naturii. Unii chiar au avut curajul să încerce tiroliana sau coborârea în rapel.

A fost un sfârșit de săptămână minunat. Aerul tare de munte ne-a priit tuturor. Un singur regret am. Poza de grup de la final e un fiasco. Omologii mei s-au împrăștiat care pe unde și nu i-am mai putut aduna. Unii au plecat să vadă mănăstirea Prislop, alții au pornit spre Sarmisegetuza Ulpia Traiana, iar o parte dintre ei au vrut neapărat să viziteze castelul din orașul tău. Pentru că toate sunt pe aproape. Așa că din tradiționala fotografie a mai rămas doar ce vezi mai jos.

Dragă Sonia,

Este duminică, de abia m-am adunat și eu de pe drumuri și mă grăbesc să îți scriu cea de-a treia scrisoare. Treburile merg aproape bine în Laponia. Spun aproape pentru că o ușoară neliniște mă stăpânește de câteva zile. Numărul de scrisori care ajung la mine a scăzut simțitor față de aceeași perioadă a anului trecut. Încerc să găsesc explicații. Oare copiii stau prea mult la calculator și au pierdut bucuria scrisului? Oamenii mari sunt prea ocupați? Criza i-a făcut pe toți să fie mai cumpătați și să-și revizuiască lista dorințelor sau or fi probleme la poștă? Nu știu… Cert este că am hotărât să plec pe teren. Trag cu urechea în stânga și în dreapta și încerc să-mi fac o părere. Nu aș vrea să întâmpin sfârșitul anului cu sacul mai mult gol.

Vineri m-am dus să-mi pun planul în aplicare într-o multinațională din capitala țării tale. Muncește acolo mult popor și m-am gândit că poate reușesc să surprind vreun gând rătăcit între monitor și telefon. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din oraș târg, am ajuns exact când era pauza de masă. Cred că am încurcat fusul orar. Și ce idei să culeg? Lumea era la cantină, iar subiectele preferate erau cartofii prăjiți, ciorba de văcuță, salata de varză sau murăturile. Am plecat hotărât să mă întorc mai târziu. Și până una alta să mănânc și eu ceva.

Când să ies din clădirea impozantă, aud niște șoapte. Farmec, farmec, farmec… Veneau de la recepție unde trei doamne povesteau absorbite despre ceva. Am crezut că vorbesc despre mine. Nu este farmec brandul meu personal? Nu toată lumea spune despre mine că sunt un bătrân farmecător și că farmecul meu și al sărbătorilor pe care le aduc este inegalabil? M-am apropiat frecându-mi mâinile satisfăcut. Am dat lovitura! De aici nu plec fără ceva concret!  Dar stupoare! Doamnele erau aplecate peste niște cutii și borcănele pe care era înscris… tocmai cuvântul despre care credeam că îmi aparține exclusiv. Nu știu ce era în ele. M-am supărat atât de tare și am plecat demarând în trombă. Cu gândul că le șterg pe cele trei de pe toate listele mele și că mă duc și fac reclamație la OSIM. Cineva a avut nerușinarea să folosească brandul meu.

După câteva sute de metri m-am răzgândit. Nu de tot, dar mi-am adus aminte că toate hotărârile importante le iau împreună cu doamna sufletului meu.

Ajuns acasă mi-am spus oful dintr-o suflare. Ce crezi că a făcut Crăciunița? A început să râdă și m-a dus în baie. A deschis dulăpiorul în care își ține sulimenelile și… farmec pe toată linia. Cică le folosește de 120 de ani. Mi s-a întunecat privirea și am simțit că mă lasă inima. Mănânci un sac de sare cu un om și nu știi ce ascunde. Mai ales că eu nu i-am ținut niciodată socoteala banilor personali.

Am cerut un distonocalm. Nu mi-a dat. M-a dus în bucătărie și mi-a făcut un ceai de tei cu lămâie. Aș fi preferat, crede-mă pe cuvânt, un rom. Fără ceai. Apoi a început să se comporte ciudat. Mie îmi fierbea sângele în vene, iar ea mă întreba dacă o găsesc încă frumoasă, dacă pielea ei este fină și dacă are părul frumos și strălucitor. De parcă de asta îmi ardea mie! În plus, astea sunt întrebări? Cum să nu aibă un păr mătăsos și sănătos dacă de când o știu se spală cu apă de ploaie, cu săpun de casă și se clătește cu oțet?

I-am spus asta și a râs iar.

- Măi omule, de când nu te-am mai trimis eu pe tine în țările cu climă temperată să-mi aduci apă  de ploaie? Și mai m-ai văzut tu pe mine mestecând în cazanul de săpun?

Adevărul este că nu i-am mai adus apă de ploaie de foarte mulți ani. Dar mi-am imaginat că e bună și zăpada topită. Iar săpunul de casă… credeam că îl cumpără de la supermarket. De fapt… mint. Nu-mi bat eu capul cu lucrurile astea.

În orice caz, m-am mai liniștit puțin. Are un păr superb. Și mai mult din politețe am pus-o să îmi povestească despre asta.

Cică o dată cu trecerea anilor părul devine poros și casant. Mai ales că la noi temperatura este foarte scăzută, în bucătărie este nevoită să și-l acopere cu bonetă și îl mai și vopsește din când în când ca să acopere câte un fir alb. Și că a descoperit Gerovital Plant Tratament. A început să-mi vorbească despre șampon regenerant, despre nutriție și protecție antioxidantă, despre măști care se aplică după fiecare spălare pe păr (deși eu știam că măștile se aplică pe față, la teatru) și despre ser. Păi serul nu se găsește doar la spital? A zis că nu. Are și ea, că doar este doctorul personal al părului ei.

Mi-a mai povestit multe. Despre keratină, extracte naturale, agenți hidratanți, vitamine, folosire regulată, efecte garantate. Cine să țină minte toate cele opt tratamente? Dar când a zis despre restabilirea echilibrului natural am iertat-o definitiv. Știi că eu sunt un om echilibrat și prietenos cu natura. Ca să nu-ți spun și cât de mult o iubesc…

Dar să revenim la oile noastre branduri. Tu cui crezi că i se potrivește mai bine Farmec? Lor sau mie?

Și încă ceva. În timp ce-ți scriam am observat o oarecare revigorare a fluxului de sosire a scrisorilor. Dar o neliniște tot mai am. Oare cum va privi juriul scrisoarea mea? Umblă vorba prin comentariile de pe Facebook târg că o să fiu depunctat dacă nu am încercat chiar eu produsele. Faptul că le folosește femeia împreună cu care voi sărbători în curând nunta de cleștar, se pune?

La final atașez o fotografie. Așa cum deja te-ai obișnuit. I-am făcut-o pe furiș, că nu-i place să stea la poze. Așa-i că are un păr frumos?

Dragă Sonia,

Uite că am ajuns la a doua scrisoare pentru tine. Sper că ești bine, sănătoasă și că cei care te citesc nu mai sunt supărați pe tine. Cum or fi dedus ei că iarna asta timpurie a sosit doar pentru că noi doi am făcut o înțelegere? Sper că apele s-au liniștit sau că au uitat.

Acum e pace și la mine. Revolta renilor s-a stins de la sine și toată lumea muncește cu drag și cu spor.

Nu mi-am dorit să se întâmple episodul neplăcut despre care ți-am povestit în epistola trecută, dar trebuie să recunosc că datorită lui am învățat câteva lucruri. În primul rând că nu e bine să conduci dictatorial. Și în al doilea că este posibil ca nu eu să fiu întotdeauna cel care are dreptate. Așa că am decis să fiu mai atent la viața locuitorilor din Laponia și să ascult cu mai mare atenție problemele lor. Mai ales că urmează o perioadă de foc și trebuie să punem umărul cu toții la rezolvarea sarcinilor care vor veni.

Am început prin a-mi vizita toate atelierele și laboratoarele. Primul popas l-am făcut, firește, în bucătărie. Doamna sufletului meu, Crăciunița, împreună cu Sugarplum Mary (șefă a dulciurilor și a prăjiturilor în țara mea), deja a început producția de serie a acadelelor, a turtelor dulci și a bomboanelor de pom. Ce forfotă! Și ce mirosuri. Doar spiridușii le încurcă din când în când. Vin în fugă, șterpelesc câte ceva și se întorc la munca lor.

Ei bine, tocmai fuga asta a lor m-a pus pe gânduri. Parcă nu mai sunt atât de ageri pe cât ar trebui. Și în plus, mi s-au părut cam palizi și puțin apatici. Muncesc cât este ziua de lungă, iar nopțile și le petrec jucându-se pe Wii.  Cred că asta este cauza. Totuși am pus mâna pe telefon și am sunat la vraciul de familie să ne programeze pentru o consultație. Să îi sperie puțin și să le bage mințile-n cap. Să mai lase distracția și să își mai vadă și de somn.

Vraciul nostru este unul nou. Foarte cumsecade și tare priceput. Nu a greșit niciodată când ne-a prescris leacuri și întotdeauna ne-am pus pe picioare cât ai zice “ren”. E răbdător și calm, ne ascultă cu atenție și ne explică totul pe limba noastră. De data aceasta însă… s-a lăsat cu mare tărăboi. Și știi care a fost culmea? Că m-a băgat și pe mine în aceeași oală cu spiridușii mei.

La început ne-a întrebat ce mâncam la micul dejun.

- Care mic dejun? a protestat Alabaster Snowball. Eu sunt bucuros ca în locul lui să mai prind un sfert de oră de somn! Nimic nu este mai important pentru mine dimineața.

Am dat și noi, ceilalți, raportul pe rând. Șuncă, ouă, jumări, caltaboși, cârnați afumați. Și-a pus vraciul mâinile-n cap când a auzit!

- Trebui să faceți ceva! Burțile v-au crescut, nu vă mai deplasați fără sanie, mâncați prost, nu aveți nici un pic de grijă de voi! Nici nu mă mir că sunteți palizi, lipsiți de vlagă și veșnic obosiți. Ca să nu mai vorbim de faptul că aveți deja o vârstă. Nu mai sunteți chiar tineri. Aveți nevoie de sport și de vitamine! Sucuri de fructe beți?

Am răspuns eu și am mărturisit:

- Noi bem Coca Cola. Doar nu degeaba este poza mea pe toate mașinile lor. De ce să ne complicăm și să ne muncim storcând fructe? Atâta trudă și atâtea vase de spălat pentru un singur pahar de suc.

- Dar de storcătoare de fructe nu ați auzit? Nu pot să cred un lucru ca ăsta, Moșule!

- Cum să nu auzim, că doar pregătim cadouri din astea pentru multe case. Le-am văzut desenate pe cutie. Nu am fost curioși să vedem ce este înăuntru. Bănuiesc că arată la fel. 

Vraciul a tras aer în piept și a început să ne explice. Că fructele, legumele și verdețurile sunt pline de vitamine. Și că ar trebui să ne începem ziua cu un pahar mare și plin cu sucul lor. Cică “E” previne oboseala și “D” este bună pentru creier. Adevărul este ca a zis mai multe. Dar le-am uitat. Noroc că mi-a dat o carte. Ce am reținut și mi s-a părut interesant este faptul că fără ele nu o să ne bucurăm niciodată de sănătate și că organismul nostru nu poate să le sintetizeze singur. Deci trebuie să îl ajutăm.

Nu s-a oprit aici. Ne-a învățat că ar trebui să folosim storcătoare cu presare la rece. Ca să avem suc mai mult și mai frumos colorat, consistent și natural. Și ce ne-a bucurat cel mai tare… cică nici nu sunt  greu de curățat aparatele astea.

Eee… ți-aș mai povesti eu multe draga Moșului, dar tare mi-e teamă că nu o să înțelegi. Nu că vreau să mă dau mare, dar s-a vorbit despre sisteme inovatoare, masticare, presare și o chestie de-i zice ax melcat. Amănunte… Rezultatul e important!

La final atașez o fotografie. Am făcut-o repede cu telefonul. Eu, vraciul și poza storcătorului pe care mi l-am cumpărat. Și te sfătuiesc să te uiți și tu puțin aici. Dacă nu mi-ai trimis încă lista dorințelor, adaugă acolo și un aparat ca al meu. Și nu uita să îmi spui ce culoare ți-ar plăcea. Eu mi-am ales argintiu. Că se asortează cu bucătăria. Tu alege-ți ce vrei, numai alege-ți ceva. Că prea te văd în fiecare dimineață pe fugă și cu gândul la prima cafea și la întâia țigară de la birou. Și nu este tocmai sănătos. Are dreptate vraciul. Parol!

Dragă Sonia,

Aş fi vrut să începem concursul cu o scrisoare care să rupă inima jurului târgului. Din păcate am fost, fără să vreau, implicat în câteva evenimente care m-au cam bulversat. Lucrurile s-au mai liniştit acum. După supărarea şi nervii de care am avut parte pot spune că, într-un final, sunt liniștit și fericit. Dar m-a ajuns oboseala.

Să-ţi povestesc.

Renii mei şi-au făcut sindicat şi au intrat în grevă. Ţi se pare incredibil? Din păcate este cât se poate de adevărat. Și de trist.

Totul a început la antrenamentul de acum câteva nopţi. Cred că nu prea aveau chef să facă pregătire fizică.  Dar cum să fie în formă în Ajun dacă îi las să vegeteze şi să stea cât este ziua de lungă pe internet? Tonul l-a dat Rudolph. A început să comenteze că s-a săturat să stea mereu în primul rând (şi deci să fie responsabil pentru toate radarele pe care le încasăm) şi că, pentru a ne lumina calea, nasul lui consumă prea multă energie. Am încercat să îi aşez în altă formaţie. Nu numai că nu am rezolvat problema, dar comentariile s-au înmulţit şi au început să apară şi alte nemulţumiri. Că nu le dau spor de noapte, că nu i-am dus în team building, că nu le-am cumpărat  telefoane de serviciu. Când au ajuns la alimentele de protecţie s-a declanşat haosul. Cozonacul nu are destulă nucă, bomboanele nu sunt destul de dulci, portocalele sunt prea acre, vinului fiert i-ar mai trebui scorţişoară, sarmalele nu au dimensiunea potrivită. Dancer mi-a pus capac. Cică nici porumbul vrăjit nu mai este cum era odată.

Au mai fost revolte și în anii care au trecut. Acum însă sunt hotărât să nu le mai caut în coarne. Cum o să mă descurc? Simplu… Ce nu știu ei este că praful magic pe care îl folosește Pepper Minstix (spiridușul păstrător al tuturor secretelor mele) ca să le întrețină blana, le imprimă în minte traseul spre toate casele pe care trebuie să le vizităm. Deci vor merge acolo cu sau fără voia lor. Iar pentru celelalte drumuri, cele de peste an, astăzi mi-am luat mașină. Așa-i că parcă nu-ți vine să crezi?

O să-mi spui că m-am pripit și că trebuia să mă sfătuiesc cu cineva. Pentru că eu nu prea mă pricep la așa ceva. Uite că m-am descurcat! Am dat search pe Google, după ce am scris “cea mai vândută mașină din toate timpurile”, am accesat primul link care a fost afișat și am aflat că pe primul loc este o japoneză. Păi dacă 37,5 milioane de oameni au cumpărat-o până în prezent, eu de ce aș mai fi stat pe gânduri? E adevărat, modelul de pe site-ul ăla nu prea mi-a plăcut. Era cam bătrân. Așa că am căutat noua Corolla. A fost dragoste la prima vedere. Iar acum frumoasa cu un scop precis este la mine.

Scopul l-ai aflat deja. Toyota asta mă ajută să nu mai plec urechea la nazurile cârcotașilor mei reni. În plus, aud că este funcțională, sigură și fiabilă. Am tras cu ochiul prin fabrică și am văzut cât de atenți sunt cei care o produc. Sigur nu voi avea nevoie prea curând de meșteri care să o repare. Și o să fac și economie. Consumă incredibil de puțin. Și ca să nu uit… știi cât de îngrijorat sunt de încălzirea globală și de soarta Laponiei. Ei bine, mașina asta este prietenoasă cu mediul. Exact ce-mi place mie!

Iar de frumoasă… ce să mai zic. Îmi vei spune că ce-i lipsește bărbosului chelului este tichia de mărgăritare. Dar nu ai dreptate. Îți dai seama ce impresie o să fac atunci când voi merge la întâlniri de afaceri cu furnizorii mei și voi coborî din ea? Ca să nu mai vorbim de faptul că merită și Crăciunița să călătorească asemeni unei doamne (ce este) când o duc la plimbare.

Acum nu-mi rămâne decât să fac școala de șoferi. Știi vreun instructor auto care să fie și răbdător și bun? Ar fi păcat să conduc o asemenea mașină ca o cizmă.

În finalul scrisorii mele atașez și o poză. Eu și Corolla Luna. Sper că ai remarcat că ne asortăm. Tu ce părere ai? Nu-i așa că am făcut o alegere înțeleaptă și o afacere bună?

Vineri. Tot 27 septembrie 2013. Tocmai am publicat articolul în care vorbesc despre neliniștile legate de SuperBlog și oftez încetișor. Nu de grija concursului. Mă agit inutil organizez din mers între o supă de găină și o tură de rufe de pus la spălat, între o salată de boeuf și puțină asistență tehnică acordată soțului meu. Îmi cad ochii pe un plic roșu care, nu știu de unde, a apărut pe masa din bucătărie. Te pomenești că am un admirator secret îmi spune un gând nebun care stăruie doar o clipă, căci un altul, mult mai lucid, mă avertizează că ar putea fi vorba despre o ofertă de la operatorul de telefonie mobilă sau despre o reclamă la Provident. Curioasă dau să îl deschid. Miroase vag a portocală, măr și scorțișoară. Măi să fie!

Înăuntru o surpriză de proporții, nici nu am destule cuvinte să vă povestesc. Mai bine transcriu misiva primită cuvânt cu cuvânt.

Dragă Sonia,

Încă din primele rânduri află despre mine că sunt sănătos, sănătate pe care ți-o doresc și ție. Și mai află că nu am ieșit la pensie. Deși anii din Cartea de muncă m-ar îndreptății să fac asta. Mă simt însă în putere, randamentul meu nu a scăzut, sunt vioi și plin de viață și foarte, foarte apreciat. Nu cred că a venit vremea pentru un înlocuitor.

De ce îți scriu, eu cel care nu a făcut până acum niciodată acest lucru? Păi m-am gândit că după ce am primit miliarde de scrisori, ar fi cazul să văd cum mi-ar sta și în postura de expeditor. În plus, te cunosc de când te-ai născut și îți sunt cititor fidel. Și îmi place blogul tău. Mai ales că se numește “de iarnă”.

Adevărul adevărat, și spus până la capăt, este că te-am văzut mai devreme oftând și făcându-ți griji în legătură cu SuperBlog ăla. Deși sunt updatat la tot ce mișcă în lumea asta, despre acest concurs nu știam nimic. Am dat o geană pe acolo, mi-a plăcut, și uite ce m-am gândit să-ți propun.

Ce-ar fi dacă te-aș ajuta puțin? Adică, cum ar veni, să scriu eu în locul tău. Tu scapi de grija timpului, a inspirației și a susținătorilor (căci trebuie să recunoști că eu am foarte mulți fani), iar eu… îmi exersez talentele ascunse și îmi fac și puțină reclamă. Nu că aș avea nevoie, dar aș vrea să le dau peste nas impostorilor care mă copiază. În plus, cred că aș avea și ceva trecere la juriu, obținând astfel un punct, două, în plus. Nu mă bazez pe faptul că le-ar fi frică să se pună rău cu mine, dar cui nu-i este simpatic un bătrân darnic și mereu pus pe glume? Aaa… și ar mai fi ceva! Adun și câteva informații folositoare în munca mea.

Cum am putea proceda? Păi eu scriu articolele și îți trimit câte o scrisoare pentru fiecare (via e-mail, că e mai ieftin), iar tu le publici (după ce mai pui sau ștergi câte o virgulă sau corectezi câte un dezacord) și apoi le aduni într-o carte. Dacă ți se pare OK alege-i tu numele. Și poate îi faci și coperta. La final găsim o editură să o tipărim. Profitul îl împărțim. Sau rămânem amândoi cu paguba.

Crezi că este o afacere profitabilă pentru amândoi? Aștept răspunsul tău.

27 septembrie. E aproape de final prima lună de toamnă și eu constat cu amărăciune că nici nu am avut timp să mă bucur de ea. Cu sau fără atenția mea, diminețile au devenit friguroase, soarele, atunci când vrea să se arate, este blând și învăluie explozia de culori într-o lumină caldă, cămările au locatari noi și stropii de ploaie reușesc să-și facă simțită prezența exact când nu am nevoie de ei.

E aproape final de septembrie și mi-am adus aminte că o să înceapă SuperBlog. Și că, într-un moment de rătăcire zic acum, m-am înscris și eu. De ce de rătăcire? Păi citesc pe la alți concurenți despre consumul extraordinar de timp, despre imaginația de care trebuie să dai dovadă și despre susținători.

Nu o să dau înapoi. Pentru că nu prea îmi stă în fire să renunț la lucrurile pe care mi le propun. Cum voi rezolva cele trei probleme? Încă nu știu, dar pot să îmi imaginez…

Timpul… Îmi este, categoric, cel mai mare dușman. Probabil o să tai ora aia necesară scrierii unui articol din cele rezervate pentru somn. Oricât aș socoti, din altă parte nu am de unde să o iau. Dar e OK. Voi supraviețui.

Imaginația… Nici aici nu este prea ușor. Scriu pe blogul meu pornind de la lucrurile care mi s-au întâmplat sau care mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Aștern pe foaia virtuală gânduri și întrebări care mă macină. Nu se prea potrivește cu genul de articole din acest concurs. Astăzi, în drum spre casă, ați ghicit, în autobuz, am avut dintr-o dată o idee. Fără să fie la fel, scrierile pentru SuperBlog vor avea toate ceva în comun. Nu, nu cunosc temele alese, nici nu aș avea cum, dar am constatat că pot să le îmbrac pe toate (oricare ar fi ele) într-o formă care să le așeze în aceeași poveste. Mai multe amănunte, luni. Ideea există, sunt momente în care o consider genială, dar și unele în care mi se pare de-a dreptul stupidă. Cred că trebuie să o mai rumeg puțin ca să îi dau o formă finală.

Susținători… Când m-am înscris în concurs nu m-am gândit că o să am nevoie de ei. De fapt… nu am gândit deloc. Acum îmi dau seama că ei sunt foarte importanți. Să mă tragă de mânecă când exagerez, să mă corecteze când greșesc, să îmi spună o vorbă bună atunci când vor crede că o merit. Promisiunea mea este că, dincolo de scopul publicitar al articolelor, voi fi tot eu. Știu că o grămadă de prieteni din blogosferă participă la această competiție și că fiecare va avea preferatul său. M-aș bucura să găsiți o clipă și pentru mine. Și vă mulțumesc de pe acum.

Acestea fiind zise cred că nu mai are rost să lungesc analiza despre cât de oportună, sau nu, este participarea mea.  Alea jacta est… Sper doar să pot duce până la final această provocare.

Stop. Una dintre marile mele metehne este că nu știu să spun NU angajându-mă să fac lucruri care, departe de a-mi fi neplăcute, îmi pun la încercare capacitatea de a munci până la (aproape) epuizare. Îmi spun mereu că pot. Și pot de fiecare dată. Trag de mine încă zece minute, încă o oră, încă… Astăzi, măcar astăzi la această oră aproape târzie, m-am hotărât să spun stop. Este și mâine o zi!

Pause. A devenit o obișnuință ca orice pauză de la obligațiile casnice sau profesionale să o folosesc pentru a citi bloguri sau a scrie.

“Mi-ar plăcea să citesc o carte scrisă de tine” a comentat astăzi pe Facebook o fostă colegă de birou la o postare în care îmi promovam ultimul articol.  Și m-am gândit să scriu despre cât de lung este drumul de la cuvântul gândit până la cel care iese din mașina de tipar.  Despre actul literar care nu este la îndemâna oricui, dar și despre calea pe care un manuscris trebuie să o parcurgă până să ajungă carte în mâna unui cititor. Gândurile îmi zboară însă, fără să vreau, spre altceva. Pe multe dintre blogurile prietenilor virtuali citesc despre înscrierea lor la SuperBlog.

Play. Asta înseamnă că mă înscriu și eu. Deși mă tentează să vă povestesc cum am luat această hotărâre, nu o să o fac. Ar ieși un articol foarte lung (căci doar în câteva minute mi-au trecut prin minte zeci de argumente pro și contra). Important este că mă înscriu și că sunt convinsă că voi câștiga. Prieteni noi, experiență, încredere în mine, timp alături de prietenii vechi pe care îi am. Și de-o fi să fie și vreun mic premiu, asta e.

Succes tuturor!