Ceva mai devreme am deschis Google Analytics și mi s-a făcut rușine. 6 vizitatori online și numărul de vizualizări aproape ca într-o zi când postez ceva nou și asta în timp ce eu am scris din ce în ce mai rar. Aș putea să mă scuz spunându-vă că am fost ocupată să adun voturi pentru Semn SPRE carte, că am fost obosită și, uneori, prea nervoasă ca să aștern gânduri pe foaia virtuală, dar, deși toate acestea sunt adevărate, motivul pentru care nu am făcut-o a fost cu totul și cu totul altul: gânduri mult prea amestecate și teama că nu o să le pot rândui atât de bine încât să fie înțelese așa cum se cuvine. Voi scrie acum, deși nu sunt convinsă 100% că am reușit să le pun în ordine.
Răi și nepăsători?
Nu mi se întâmplă prea des să postez aici filmulețe luate de pe YoTube, dar acum o voi face. Pentru că astăzi mi-am găsit răgazul necesar să privesc unul și m-a impresionat atât de tare că am avut nevoie de batistă, o lacrimă prelingându-mi-se, fără să vreau, ușor, pe obraz.
Prima dată
Am crezut că pe măsură ce anii trec, iar eu acumulez o tot mai mare experiență de viață, evenimentele pe care să le cataloghez în categoria “prima dată” vor deveni tot mai rare. Și că, atunci când se vor întâmpla, mă vor găsi pregătită să le fac față cu brio. Se pare că m-am înșelat. Nimeni nu le-a văzut și nu le-a trăit pe toate, iar vremurile se schimbă cu o viteză care depășește uneori capacitatea mea de adaptare.
Om matur și cu lecția vieții destul de bine învățată, m-am văzut pusă de multe ori în situații hilare, stânjenitoare sau mai emoționante decât am crezut că vor putea fi. Am tremurat la primul zbor cu avionul, m-am simțit ușor dezorientată la prima călătorie peste graniță, m-am luptat cu un smartphone nou mai mult decât a fost cazul. Asta ca să nu recunosc că, trei zile, nu am răspuns la niciun apel. Pentru că nu nimeream mișcarea potrivită și eliberatoare a vocii de la celălalt capăt de “fir”. Stăpână pe mine de obicei și destul de deschisă la ceea ce este nou, am avut sufletul cât un purice când am vorbit prima dată în public, când primul client s-a așezat pe scaunul din dreapta mea sau când pentru prima oară m-am încumetat să gust fructe de mare. Și ar mai fi multe de adăugat.
Amestecate
Duminică de lene. După ziua de ieri care a reușit să mă lase fără orice urmă de energie (datorită căldurii pe care am fost nevoită să o suport în fiecare secundă), astăzi mi-am permis să funcționez cu motoarele la minim. Să iau lucrurile așa cum vin și atunci când vin, să nu-mi propun să fac nimic, să nu ies din casă, să dorm, să mănânc înghețată în loc de masa de prânz și prânzul în loc de cină, să vorbesc vrute și nevrute la telefon, fără să am senzația că pierd timp, să trăiesc într-un dolce far niente. Și mi-a reușit. Iar la ora la care scriu, una la care alții se pregătesc de culcare istoviți după o zi plină, eu sunt energică, cu bateriile încărcate și gata pentru încă o săptămână de foc.
În scurtele răstimpuri ale zilei în care m-am simțit în stare să citesc și să pricep ce scrie am bântuit pe bloguri. Miroase peste tot a vacanță. Chiar și acolo unde nu se pomenește de ea. Cu toate astea oamenii scriu, comentează și lucruri de tot felul se întâmplă. Uimindu-mă sau punându-mă pe gânduri.
Într-o gară, din păcate, nu va mai opri niciun tren, tensiunea sau tensiunile au devenit punct de plecare pentru un lucru care va fi frumos (cel puțin așa cred eu), ZeList mă propulsează 88 de poziții, în condițiile în care am scris rar și lipsit de substanță, poate ca să îmi demonstreze că cei care nu au încredere în obiectivitatea lui au dreptate, Google mă iubește tot mai mult, numărul de cititori sosiți la mine pe blog datorită lui este tot mai mare, iar căutările ciudate s-au înmulțit și ele. S-au înmulțit și mesajele de tip spam. Toate promovând același Xanax. Poate pentru că traversez o perioadă foarte stresantă și agitată? Încă nu am clacat. Cât despre somn… simpla vedere a patului este un sedativ suficient. 
Cu sau fără mine lucrurile merg înainte. În Clubul condeielor parfumate s-a simțit miros de gosodină, iar la psi oamenii s-au grăbit să înscrie în tabel povești urzite din cuvinte inventate. Cuvintele mele nu au fost acasă. Gospodina din mine nu este în vârf de formă în perioada asta, iar inspirația este plecată cu sorcova. Cu toate aceste minusuri cineva m-a nominalizat pe blogul Simonei Tache ca răspuns la un articol despre Bloggeri mici care scriu bine. Nu știu cine este persoana, dar îi mulțumesc.
Și totuși… Mi-a fost dor să scriu. Pentru că, dincolo de iureșul în care am fost prinsă și deadline-urile pe care mă străduiesc să le respect, este o perioadă în care mă hrănesc cu emoții. Ale altora devenite, prin nu știu ce alchimie ciudată, ale mele. Și pentru că, după cea am scris articolul despre aniversarea căsătoriei mele, îmi stăruie în minte o expresie pe care au folosit-o în comentariile lor câțiva dintre cititori.
Oameni frumoși… aceasta este expresia pe care o macin în moara gândurilor mele ori de câte ori am un moment de respiro.
Adresată mie și soțului meu, am primit-o cu o oarecare stinghereală. Niciodată nu am fost etaloane de frumusețe fizică. Ca să nu mai vorbim despre faptul că anii au adăugat riduri și kilograme. Nu și fire albe, din fericire, în cazul meu.
Oameni frumoși… cu siguranță cuvintele acestea nu se refereau la imaginile care se răsfrâng în oglindă. Și m-am întrebat, oare cum se oglindesc cei din jurul meu în ochii mei?
Există câteva clipe, cele ale unei prime întâlniri cu o persoană necunoscută, când mintea mea analizează ceea ce simțul văzului îi transmite. Talie, înălțime, asimetrii, culoarea ochilor, forma buzelor. Apoi, pe măsură ce interacționez cu cineva, acestea devin doar amănunte. Se estompează sau se amplifică în funcție de împrejurări. Uneori frumusețea (așa cum este ea, o convenție) își pierde din strălucire, alteori defectele (convenții și ele) dispar. Și văd doar omul, cel dinăuntrul învelișului său mereu schimbător.
Vă spuneam la începutul articolului că ziua de ieri a fost pentru mine una foarte solicitantă. Fără să greșesc a fost cel mai greu eveniment la care am participat în acest an. Foarte lung, început cu un drum în alt județ, desfășurat într-o căldură năucitoare care ne-a provocat tuturor disconfort și care ne-a sleit de puteri. Și totuși am reușit să gestionez cu bine toate momentele și să fac lucrurile așa cum mi-am dorit. Iar asta s-a întâmplat și pentru că am fost înconjurată de oameni frumoși. Începând cu principalii protagoniști (miri, nași, famiiliile lor). Și nu au fost ei singurii. S-a întâmplat să reîntâlnesc un cuplu (alături de care am fost anul trecut în cea mai importanta zi din viața lor) și un fost coleg al Ancăi (pe care îl știam un puști și care este domnul doctor de acum). Cu toții mi-au dat energia de care am avut nevoie mai mult ca oricând. Fiecare dintre ei mi-a dăruit din emoțiile proprii. Oameni frumoși care au făcut greul mai ușor.
Vouă vi se întâmplă ca cei din jurul vostru să vă fie sursă de emoție și energie?