Nu știu dacă a remarcat cineva prezența mea tot mai scăzută în mediul online și nici dacă mi-o fi dus vreo persoană dorul, dar vreau să vă spun că sunt bine și că doar timpul care nu îmi mai este de ajuns mă face să postez rar și să socializez puțin. Astăzi însă, după ce am ajuns acasă de la muncă, între o cratiță de sarmale, o masină de rufe puse la spălat, 15 discuri de inscripționat și o tona de batiste (căci am avut grijă să răcesc zdravăn tocmai acum, pe vremea asta toridă), m-a apucat o poftă nebună de scris. Zis și făcut, dar am constatat repede că, pentru prima oară de când am blog, inspirația îmi lipsește. O fi pentru că autobuzul de pe ruta Hunedoara-Deva s-a transformat din incubatorul meu de idei în rugul fierbinte cu care sunt nevoită să circul spre casă? Sau pentru că aproape toți călătorii au renunțat la conversațiile uneori spumoase și zac apatici, în timp ce par a se scurge pe scaune precum ceara unor lumânări? Nu știu, se prea poate, așa cum este posibil ca atenția mea la lucrurile din jur să se fi înmuiat după ce am rispit-o, cu prea mult zel, în prea multe direcții.
Pace?
Nu sunt arogantă și îmi place să cred că cei din jurul meu nu mă percep altfel, dar scriind pe blog, acum câteva zile, articolul despre război, am constatat că, pe undeva, o atitudine sfidătoare există. Îmi spun de niște ani, destui la număr, că nu îmi doresc pentru ziua de mâine altceva decât sănătate și că, atâta timp cât o am, pot să merg mai departe oricât de multe piedici mi-ar pune viața. Afirm, de fiecare dată când am prilejul, că eu nu cred în destin și că întâmplările care se rânduiesc în calea-mi pot fi de cele mai multe ori influențate. Nu cred în sloganuri motivaționale, dar într-un fel nu fac decât să mi le compun pe ale mele, proprii, să mă ghidez după ele și să merg, uneori cu capul înainte, mai departe.
Răi și nepăsători?
Nu mi se întâmplă prea des să postez aici filmulețe luate de pe YoTube, dar acum o voi face. Pentru că astăzi mi-am găsit răgazul necesar să privesc unul și m-a impresionat atât de tare că am avut nevoie de batistă, o lacrimă prelingându-mi-se, fără să vreau, ușor, pe obraz.
Context și nuanțe
Se întâmplă adesea să vedem lucrurile din jurul nostru doar în alb și negru. Și mă întreb ce fenomen straniu se produce sub calota craniană, astfel încât acest soi de acromatopsie începe să-și facă de cap sau dacă, nu cumva, dihotomia se instalează numai în sufletele noastre, croindu-ne simțirile după un calapod cine știe de unde împrumutat. O fi pentru că uităm că în călimara întâmplărilor cerneala poate fi și colorată sau pentru că nuanțele de gri ne duc, mai degrabă, cu gândul la ceva murdar?
Se întâmplă adesea să ne raportăm faptele la exemplele de “așa da” sau “așa nu” pe care le primim pe toate canalele disponibile din jurul nostru și să le înghesuim în acest calandru, cu intenția clară, dar poate nu și declarată, de a le netezi și de a le aduce la o forma pe care am văzut-o deja la ceilalți. Dar dacă este greșit calibrat ? Pentru că, uneori, “așa da” și “așa nu”, sunt doar părțile vizibile ale unui aisberg. Spun asta, și sunt convină că nu greșesc, pentru că suntem tentați (omenește?) să judecăm acțiunile noastre și a celor ce ne sunt dragi raportându-le la ceea ce au făcut bun, dar uitând să punem în balanță și binele pe care l-au ocolit (chiar și atunci când le-a fost la îndemână), în timp ce pentru ceilalți, judecata începe mai întâi cu ce ar fi trebuit să ducă la îndeplinire și a eșuat.
Alegeri
Cafeneaua micuță nu părea cel mai bun loc în care dorea să se afle, dar se așeză la cea mai retrasă masă ignorând scrumiera plină de mucuri, unele purtând urme de ruj roz, și ceștile aproape pline de cafea de care, cei care stătuseră acolo mai înainte, aproape că nu atinseseră. Doamne, cât au fumat. Cu siguranță că s-au certat, își spuse amintindu-și de ultima ei ceartă cu Nathan, ceartă care nu se încheiase de mai mult de jumătate de ceas. Și acum femeia aceasta, străină și ciudată, care i-a dat întâlnire într-un asemenea loc. Când ea s-ar fi bucurat mai degrabă de compania lui Stingo. Oare o fi vreo legătură între Stingo și ea? În afară de faptul că amândoi sunt din Sud? Sorbi absentă din ceaiul negru, deși și-ar fi dorit mai degrabă un pahar cu ceva tărie, și încearcă să nu se gândească la nimic. La ce s-ar putea gândi fără să îi provoace durere? La prezentul tumultos încărcat de o iubire aproape bolnavă sau la trecutul plin de adevăruri mai puțin lăudabile? La șirul de minciuni a căror singură scuză este că nici măcar ea nu mai știe foarte clar care este adevărul? Îți alungă toate gândurile, mișcându-și dezordonat brațele în aer, ca și cum s-ar feri de un roi de albine care vor să o muște. Din fericire cealaltă femeie a sosit și s-a așezat tăcută pe scaunul din fața ei. Pare o sclifosită. Dar trebuie să recunoască că este frumoasă, așa brunetă, cu ochii ca de smarald și talie de viespe. Iar rochia ei, deși anacronică, arată impecabil. Îi pare rău că a plecat de acasă îmbrăcată cu o jachetă și niște pantaloni sport ai unor vremuri de mult apuse. Și încearcă să își așeze hainele, înlăturând chiar câteva scame imaginare, pe trupul care supraviețuise atâtor lipsuri și care, deși nu o făcea să arate ca o scândură, părea uneori o tentativă de reasamblare a celei care fusese odată. Se simțea atât de straniu încât îi venea să se ascundă într-o scorbură. Dar cum, evident, nu era niciuna pe aproape, puse ea, prima, capăt tăcerii apăsătoare dintre ele, în speranța că întâlnirea, pe care nu o ceruse și nu o dorise, s-ar putea termina mai repede.
Să vă fie de bine!
Obișnuiesc adesea să spun că blogul este casa mea. Una virtuală, desigur, dar tot casă se numește că este. Mi-o doresc primitoare, loc de relaxare, de odihnă, dar și de discuții serioase. Și vă poftesc, adesea, pe toți și pe fiecare în parte, să stăm la o șuetă. În unica ei cameră. Pretențios i-am putea zice acestei singure încăperi, laborator. Simplu și mai pe înțelesul tuturor, cred că i s-ar potrivi, mai degrabă, numele de bucătărie. Una a gândurilor mele. Scuzați deci dezordinea pe care s-ar putea să o găsiți uneori pe aici.
Cum mi-a trecut prin minte să asemăn blogul cu o bucătărie, în condițiile în care ar fi existat comparații mult mai încărcate de poezie sau mai pline de tâlc? Păi ce este un articol scris și distribuit în eter, dacă nu hrană pentru minte, inimă sau suflet? Cel puțin teoretic. Și nu poate fi el considerat, după caz, un aperitiv care-ți deschide apetitul pentru anumite subiecte, un prânz sățios sau un desert spumos? Uneori putem avea o postare ușurică care în niciun caz nu astâmpără foamea, alteori una greu de digerat (și în cazul ăsta nu te ajută nici măcar pilula de Colebil) sau, câteodată, o scriitură responsabilă pentru un gust plăcut (sau amar) care va stărui multă vreme. Cred că v-am convin deja. Asemănările sunt multe și destul de potrivite.
O arcă de-aș avea…
Noapte târziu sau dimineață devreme. Nici nu știu. Țârâitul prelung al telefonului mă scoate din starea de somnolență care m-a cuprins. Cine-o fi la ora asta? Ridic receptorul și de la capătul celălalt al firului o voce gravă se prezintă. Sunt Creatorul. Dau să închid. Cineva se ține de glume. Mă răzgândesc totuși spunându-mi că întâmplarea ar putea fi un subiect bun de articol pe blog. Sau… Dacă este adevărat și nici nu știu ce pierd?
Întreb politicos cu ce pot fi de ajutor. Vocea, calmă, îmi spune că a înroșit firul telefoanelor în încercarea de a da peste cineva căruia să-i încredințeze o misiune, dar nu a avut succes. N-a răspuns nimeni. Nici nu mă miră. La ora asta oamenii dorm. Lucru pe care probabil l-aș face și eu dacă n-aș fi sorbit cu poftă din prea multe cafele. Misiune, întreb? Nu este pentru mine lucrul cel mai dorit. Dar cum n-am ghicit despre ce ar putea fi vorba și curiozitatea a încolțit în fiecare gând lucid, continui conversația.
Cu chef de joacă
Influențată de avalanșa de brazi gata pregătiți pentru Crăciun (care au invadat Facebook-ul, magazinele și sediile de firme) și cu chef de joacă (pentru că de câteva ore sunt în vacanță) am pornit și eu, cu entuziasm, să decorez unul. Nu, nu pe cel adevărat care îmi va înveseli casa în zilele de sărbătoare. Am rămas credincioasă obiceiului de a-i așeza globurile pe crengi doar în Ajun. M-am gândit însă că unui Blog de iarnă i-ar sta bine să afișeze un pom de iarnă, nu? Așa că am creionat repede unul. Două asimptote oblice, câteva puncte, linii și cercuri și gata treaba. Apoi, privindu-l, am dat sentința. Prea banal! Doar un brad dintr-un desiș al unei păduri care crește pe zi ce trece. Și m-am tot întrebat cum aș putea face ca desenul meu să aibă un mesaj. Ideea mi-a venit repede. Am făcut mai mare lumina de la lampadar, mi-am pus discul preferat care să îmi asigure fundalul sonor inspirator (Sarah Brightman, dacă sunteți cumva curioși) și, în timp ce ronțăiam câteva alune, încântată de gustul lor salin, am început să pictez fiecare glob în parte. Mi-a ieșit frumos, dar mi s-a părut tot banal să îl expun așa, pur și simplu. Am făcut, din nou, recurs la imaginația mea. Nu m-a lăsat la greu nici de astă dată.
Pare un brad ciudat acum că i-am acoperit podoabele cu abțibilduri pe care am scris toate literele de pe tastatură? Se prea poate! De fapt eu îmi doresc să nu rămână multă vreme așa. Ce-ați zice dacă v-aș invita să vă alegeți o literă, una singură, și să-mi scrieți un cuvânt care începe cu ea. Unul legat de Crăciun, evident, ca să nu ne abatem de la scopul inițial. De îndată ce se va încumeta cineva să facă acest lucru, eu voi avea grijă să dezvălui ce era dedesubtul ei.
O să-mi spuneți poate că este greu. Și că unele litere nu se potrivesc cu sărbătoarea. Ei, nu este chiar așa! Cuvântul poate fi o urare, o stare de spirit, o dorință și, de ce nu, numele unui actor dintr-un film pe care doriți să-l vedeți în zilele acelea, a unui fel de mâncare dorit sau… vă mai las și pe voi să găsiți soluții.
Ce ziceți? Mă ajutați să risipesc misterul izvorât din urzeala gândurilor mele din astă seara? Dezlegați și voi câteva noduri?
Joaca mea se vrea parte din altă joacă. Cea a duzinii de cuvinte pe care o găsiți în fiecare săptămână la psi.
Notă: de data aceasta facem abstracție de diacritice.
Toate globurile sunt la locul lor. Literele au dispărut. Din clipa aceasta sub brad vor apărea… cadouri. 
Jocul (Duzina de cuvinte)
Se apropie sfârșitul anului și m-am gândit serios dacă într-unul dintre articolele viitoare de pe blog voi face un bilanț. Da-urile și nu-urile s-au succedat, fiecare cu argumentele sale, iar concluzia finală a fost că nu mi s-au întâmplat lucruri notabile și că-mi este suficient că, atunci când trag linie, îmi dă cu plus. Deci nu va exista o înșiruire de realizări și neîmpliniri, așa cum nu voi scrie nici vreo listă de dorințe pentru viitor. La cumpăna dintre ani mi-am propus să mă dezbrac de orice gând care rupe timpul în două și prima zi de ianuarie să nu fie decât o simplă continuare a unui decembrie care a trecut.
Și totuși… câteva vorbe despre anul din care mai este încă puțin, parcă s-ar cuveni să spun. Căci mi s-a părut, mai tot timpul, martor al unui joc de cărți la care am participat activ. E adevărat, din când în când s-a întâmplat să fiu mână moartă.
M-am așezat, în fiecare dimineață, la masa verde, aproape adormită și, până să mă dumiresc prea bine ce mi se întâmplă, m-am trezit că am deja în mână un teanc de cărți. Am privit spre partenerii de joc, încercând să le deslușesc strategiile și să înțeleg dacă joacă corect, joacă la cacealma sau trișează. Între inimi roșii și inimi negre am căutat cărțile al căror tipar avea să-mi dezvăluie trefla, speram eu purtătoare de noroc. Dacă nu riști, nu câștigi, mi-am spus adeseori, așteptând marele as pe care credeam că următoarea mână mi-l va sorti. Cât de des s-a întâmplat, nu-mi mai amintesc. Știu însă cu exactitate că deși uneori mi s-a părut că joc perfect, la finalul rundei nu am câștigat. Ba chiar m-am aflat la o oarecare distanță de ceilalți competitori.
Am jucat cu pasiune aproape de fiecare dată. Acea pasiune pe care numai un cartofor înrăit o poate înțelege și o poate evalua. Mi-ar fi plăcut să fie o școală care să mă învețe subtilități, dar cum nu a fost să fie, am aflat singură secretele. Să nu mă subestimez niciodată, dar să încerc să rămân lucidă și nici să nu mă supraestimez. Și să accept fiecare nouă provocare. Și am mai descoperit ceva. Că uneori este mai bine să am alături un simplu valet decât un careu de dame.
Cărți, cărți, cărți… servite mai lent sau în viteză, cărți care au părut scoase dintr-un sac fără fund, nu dintr-un simplu pachet. Sigură pe mine, am plusat adesea, am ridicat miza și am câștigat. Uneori. Alteori am ținut cu dinții de o mână pierzătoare și am pierdut mai mult decât am investit în ea. Am crezut că pot avea lumea la picioare. Uneori am avut-o. S-a întâmplat însă să fiu nevoită, câteodată, să-mi fac pârtie printre judecăți greșite sau dezamăgiri.
Doiari, șeptari, zecari, popi… Toate mi-au trecut prin mână, pe fiecare am evaluat-o folosind propria mea unitatea de măsură și am încercat să o adaptez regulilor jocului. Uneori mi-a reușit. Alteori nu prea. O carte proastă, este o carte proastă, oricât te-ai încăpățâna să vezi în ea altceva. Sau combinația dintre ele este cea care poate să te facă falit?
Jocul încă nu s-a terminat, chiar dacă astă seară i-am spus pas. Mâine de dimineață voi trage încă o carte. Și încă una. Deși mai mult mi-ar plăcea să fiu, măcar pentru câteva ore, copil. Să ningă și eu să-mi pierd pașii printr-un bâlci, să mă dau într-un carusel făurit din căluți de ghips sau să-mi încerc norocul aruncând cu o bilă colorată într-un munte de jucării de plus. Aș putea pleca acasă strângând la piept un panda uriaș sau s-ar putea întâmpla, la fel de bine, să plec cu mâinile goale. Dar asta n-ar conta prea mult. Aș avea sufletul plin de bucurie. Una pe care aproape că am uitat-o și pe care o caut de ceva vreme sperând să o regăsesc.
Până atunci… joc cărți… cu viața. Iar miza este chiar ea.
Finalul acestui articol va fi dedicat altui fel de cărți. Voi primi de la Nemira un voucher de 50 lei, premiu de la SuperBlog. Nu este o sumă mare. Dar dacă mai adaug ceva aș putea cumpăra câteva cărți pe care să le dăruim împreună cuiva care și le dorește, dar nu își permite să le cumpere. Voi doar să-mi spuneți cui.
M-am jucat cu douăsprezece cuvinte și mi-am înscris joaca în tabelul clubului psi. Alături de alte povești care merită citite.
Pe graniță
Lipsesc trei zile de acasă și locul în care petrec cea mai mare parte a vieții mele mă întâmpină cu răceală. Apăs fără să stau pe gânduri butonul care va aduce căldură în mai puțin de jumătate de oră și mă gândesc cât de greu trebuie să le fie celor care duc o existență nomadă. Să ajungi mereu acasă și să te întâmpine o casă rece… Frigiderul e gol. Nu și readerul care îmi trimite notificări despre articolele scrise pe blogurile care îmi plac. O sută unu… De opinii sau povești pe care aș vrea să le savurez. Povești… Care dintre cele șapte muze le-o fi inspirat? În clipa asta nici una dintre ele nu este darnică și cu mine. Mi se învârtesc în minte temele pe care chiar eu le-am propus pentru Duzina de cuvinte și pentru Clubul condeielor parfumate, frumos ar fi să-mi scriu și eu articolele, dar… s-ar putea să iasă la iveală doar niște gânduri amestecate.
Lucruri noi… Ce temă generoasă, mi-am zis, și cât de bucuroasă am fost că mi-a venit ideea. Acum, că vreau să scriu, nu fac decât să îmi spun că acest nou nu este decât un lucru efemer. Trăiește doar o clipă. Apoi… nu mai e nou. Devine doar o amintire sau un obiect care începe să-și piardă din strălucire. Mai veche sau mai recentă, patina timpului începe să se așeze… Iar eu nu fac altceva decât să mă mișc pe fâșia îngustă dintre atunci și acum și să trec printr-o vamă, mereu prezentă pe banda îngustă, plătind această trecere cu încă o secundă care nu mai este. Și încercând să îmi păstrez echilibrul.
Echilibru… Nu știu ce mecanism fecundează gândurile care uneori mă poartă către ziua de mâine, încercând să anticipeze noutatea ei și surprizele. Alteori se duc către ziua de ieri, rememorând lucrurile care sunt acum doar amintire. Încercând să mă facă să mai trăiesc încă o dată, măcar puțin, clipele de magie care au zburat mai repede decât aș fi vrut. Ca acum…
O culoare nouă, o cunoștință nouă (de fapt două, și amândouă exact așa cum le desenasem în mintea mea), o nouă întâlnire cu o persoană care îmi este nespus de dragă și bucuria de a o descoperii (și dincolo de online) pe cea împreună cu care împarte semnătura de pe ștampilă (am citat). Rememorez cuvintele, imaginile, culorile și miresmele. Îmi miroase a struguri negri cumpărați de pe margine de drum, a cafeaua băută târziu și a fumul încă unei țigări. Miroase a profiterol și miroase a zâmbete. Oare ce parfumier ar putea să dozeze, cu precizie, atâtea arome și să reproducă fidel noutatea unei zile pe care acum o reconstruiesc doar din memorie?
Și miroase a frezie. E amestecată printre trandafirii din buchetul unei domnișoare de onoare. Are un parfum atât de puternic încât îmi pare că a pus stăpânire pe întreaga atmosferă din biserică. Se cunună… și apoi cuvintele trec pe undeva pe deasupra mea. Miniatural, aproape cât un vârf de ac, simt undeva în stomac un punct de căldură care începe să crească. Și zâmbesc gândului că am în fața mea doi oameni care din clipa asta sunt fiecare dintre ei doimea celuilalt. Necodiționat. La bine și la greu. Miroase dintr-o dată a pământ care se zvântă după ploaie și a cuvinte care, doar mai înainte, sunau a consolare. E semn de bogăție. Realizez cât este de adevărat. Se au unul pe altul și cercul perfect al inelelor de pe degetele lor e cea mai mare avere. Și simt o lacrimă atârnând între gene.
***
Am amestecat emoții și gânduri. M-am balansat pe granița îngustă cât un fir de păr dintre ieri și azi, am retrăit aproape ireal timpul și parfumul clipelor care nu de multă vreme s-au scurs și le-am întâmpinat, cu muzica tastelor, pe cele noi care au venit. Am scris fără să mă adun destul, dar voi înscrie articolul în tabelul Condeielor parfumate și la psi (de îl voi mai găsi deschis). Sper să nu fie cu supărare că este doar unul în loc de două.