Ai fi putut fi copilul meu. Genetică și spirala vieții mă vor contrazice, dar asta este ceea ce simt eu acum. Ca și tine, astăzi, sunt la fel de pierdută și la fel de nedumerită de legile prea complicate ale universului. Sunt doar un eu alcătuit din mii de elemente chimice, adunate laolaltă doar de hazard și însuflețit doar de o ciudată întâmplare.
Ai fi putut fi copilul meu. Ți-aș fi zâmbit, strângându-te pentru prima oară în brațe, într-o dimineață. Te-aș fi adus în casa noastră și te-aș fi hrănit cu iubire. Dar nu a fost să fie așa. Te-ai născut nedorit și ai fost uitat încă din prima clipă a vieții tale. Ești singur, încă nu pricepi ce se întâmplă și aduni frânturi de zâmbete de la oricine este dispus să ți le ofere, bucurându-te cu candoare, de fiecare dintre ele în parte.
Ai fi putut fi copilul meu. Ți-aș fi citit din “Micul prinț” într-o seară. Am fi zburat împreună cu el de la o planetă la alta, lăsându-ne destul răgaz ca să privim cât mai multe apusuri de soare, să desenăm oi și să mirosim o floare . Dar te-ai născut într-un loc în care nimeni nu citește povești și unde nimeni nu te învață cum să descoperi lucrurile ascunse ochilor tăi. Pentru că nimeni dintre cei care te înconjoară nu știe cum este să-ți folosești pentru lucrul acesta inima.
Ai fi putut fi copilul meu. Pentru tine aș fi așezat pe masă în fiecare dimineață o cană aburindă de cacao cu lapte și te-aș fi privit cum muști cu poftă dintr-o felie de pâine cu unt și cu sare. Dar ai venit pe lume într-un loc unde oamenii uită că ție ți-e foame. Ți-o potolești întinzând mâna grăbiților trecători și te gândești că pomana, oricât de bogată ar fi, are un gust amar. De nepăsare.
Ai fi putut fi copilul meu. Ți-aș fi condus cu grijă mâna, în încercarea ta de a desena pe caiet primele slove și am fi silabisit împreună “ma-ma”. Am fi trecut apoi la lecția de aritmetică. 1+1=? Din păcate, celor care te-au adus pe lume le-a fost străină această elementară matematica. Au uitat destul de repede că rezultatul acestei simple adunări este doi. Apoi au uitat și de tine și mintea ta nu poate înțelege asta.
Ai fi putut fi copilul meu. Am fi clădit castele din cuburi colorate, le-am fi privit năruindu-se din pricina echilibrului precar, am fi râs și am fi ridicat, din nou și din nou, altele. De fiecare dată mai trainice și mai frumoase. Dar s-a întâmplat să te naști într-o lume lipsită de culoare, unde jucăriile sunt doar pentru alții. Ție ți-a rămas doar jocul cu viața. Pe care îl joci de unul singur. Nu-ți vine să râzi. Îl îneci în lacrimi amare și te gândești că ți-ai dori să schimbi asta.
Ai fi putut fi copilul meu. Aș fi fost mama ta imperfectă. Pentru că așa sunt toate mamele, chiar dacă multă vreme tu ai crezut altceva. Aș fi învățat în același timp cu tine cum să ne facem mai ușori pașii prin lumea asta, am fi înmulțit cu doi bucuriile și am fi înjumătățit supărările, purtându-le pe umeri împreună. Și ne-am fi bucurat de viață. Nu a fost posibil. Ai deschis ochii într-o casă în care bucuriile sunt puține, iar necazurile se înmulțesc parcă, de la o zi la alta.
Ai fi putut fi copilul meu. S-a întâmplat însă să nu ne întâlnim niciodată. Astăzi te sărbătorim și mi-ar plăcea ca măcar și un singur zâmbet să îți lumineze fața. Dar cel mai mult mi-aș dori ca în fiecare zi să fie ziua ta și oamenii mari să nu uite niciodată aceste cuvinte.
La mulți ani Anca! Chiar dacă nu mai ești copil, pentru mine lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Mi-ai arătat acum câteva zile un lucru care mi-a plăcut foarte mult și pe care îl arăt și eu mai departe. Pentru că există, cu siguranță, oameni care ar vrea să spună “Ai putea fi copilul meu”.
Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date. Gazda jocului este psi-word. La ea veți găsi și alte încercări.
Sursă foto.
După ce articolul în care mă întrebam “unde am greşit” s-a bucurat de un succes (recunosc) nesperat şi neaşteptat, am tot răsucit în minte întrebări şi răspunsuri care, mi se părea mie, aveau să îl continue în mod firesc. Ei bine, mi-am imaginat că mă voi întreba “de ce greşim” şi că voi scotoci dincolo de neştiinţă sau de rea voinţă pentru a ajunge la momentele în care pierdem din vedere imaginea de ansamblu, ne pripim sau suntem prea siguri pe noi, ne copleşim cu prea multe alegeri sau, dimpotrivă, alegem dintr-o suflarea calea care ni se pare cea mai uşoară. S-a întâmplat însă ceva în timpul în care încercam să-mi ordonez ideile: am realizat că generalizez și că aveam să duc discuția în lumea în care mă mișc eu (și în imediata ei vecinătate), uitând că, dincolo de ea, viața ne dăzvăluie manifesteri care nu au nicio legătură cu ea. Și uite așa, am ajuns la o categorie de părinți (căci vă aduceți aminte, desigur, că despre părinți era vorba în articolul anterior) cărora copiii le spun babaci. 
