Vă mai amintiți jocul “Nu te supăra frate”? În copilăria mea lipsită de computer, tabletă, Nintendo sau altele asemenea lor, petreceam ore întregi în fața bucății de carton pe care mutam pioni colorați. Îmi plăcea la nebunie plimbarea aceea pe planșa de joc, suflam peste zar în speranța de a obține un șase, mă bucuram zgomotos când se întâmpla să ajung pe un cerc ocupat de alt jucător (trimițându-l astfel “acasă” și obținând un fragil avantaj). Nu mi-amintesc să se fi supărat cineva dintre partenerii mei de joacă. Bucuria jocului era cea care ne aduna împreună în zilele lungi de vacanță. Și poate că inventatorul acestei distracții chiar asta își propusese. Să ne învețe să nu luăm în seamă și să nu ne necăjim pentru toate nimicurile care la un moment dat ni se par obstacole. Cine știe.

Ce mi-a venit să vă scriu acum despre un lucru adânc îngropat în memoria multora? Un articol al Irealiei. Zicea ea, mai demult, că i-am ridicat mingea la fileu cu un articol de-al meu. De data asta, ea mi-a ridicat-o mie și m-am grăbit să o prind din zbor. Pentru că oarecum m-am regăsit în scriitura ei. În toate ipostazele. Și în aceea de om cu blog care s-a întrebat (mai la începuturile “carierei”) de ce X sau Y nu îl bagă mai mult în seamă și în cea de cititoare de bloguri care (poate) nu reușește să transmită întotdeauna corect faptul că îl apreciază pe cel căruia îi calcă pragul. Unde este legătura dintre joc și blogging? Păi nu prea este (deși pe undeva, pe marea tablă de joc a internetului, recunoaștem sau nu, cu toții alergăm spre un loc fruntaș, obținut uneori și cu ajutorul hazardului sau, din păcate, încercând să îi împingem pe alții afară din cerculețul lor). Deci similitudine prea mare nu este. Dar îmi place titlul. Pe care o să îl adresez tuturor celor care mă citesc.

Nu te supăra frate dacă nu te vizitez zilnic. “Scriitor” de blog ca și mine știi foarte bine cât timp trebuie să aloci scrisului și vizitelor pe la cei pe care îi urmărești. Așa cum știi că, la fel ca mine, nu ești doar blogger. Ai și o altă viață. Una în care mergi să muncești, pui rufe la spălat, gătești, petreci timp cu cei apropiați ție, ai nevoie să te relaxezi. Uneori timpul nu ajunge pentru toate.

Nu te supăra frate dacă nu comentez de fiecare dată la articolele tale. Nu o să invoc din nou lipsa timpului. Uneori să întâmplă să nu am toate cuvintele acasă sau să ajung la articolul tău mai tîrziu. Când toate lucrurile importante deja s-au spus, iar eu nu aș face altceva decât să le repet. Ca să nu mai îți vorbesc despre cazurile, destul de frevecvente, în care pur și simplu singurul lucru pe care aș putea să ți-l spun este că mă lasă fără cuvinte scriitura ta și că ai scris frumos. Nu agreez genul acesta de comentarii. Le-aș spune din suflet, dar ar părea nepoliticoase și mai degrabă doar vorbe spuse ca să las o urmă a trecerii mele.

Nu te supăra frate dacă nu te-am adăugat în blogroll. Deși poate la tine mă regăsesc. La început a fost simplu. Cunoscând puțină lume am adăugat rând pe rând link-uri. Timpul a trecut și lista s-a lungit considerabil. Nici nu știu ce să zic despre utilitatea ei. Pentru că nu sunt convinsă că le aduce celor înscriși în ea mare brânză (trafic adică). Cu siguranță că nu, având în vedere nivelul la care mă găsesc eu. Mă gândeam, chiar ieri, dacă nu ar fi cazul să o reorganizez (astfel încât să apară și titlul ultimului articol, lucru mai folositor după părerea mea) sau să o șterg de tot.

Nu te supăra frate dacă ți se pare că nu am acordat destulă atenție blogului tău. Obișnuiam să recomand articole, obișnuiesc încă să pomenesc (cu link-ul aferent) aricolele care au avut asupra mea un efect imediat. S-a întâmplat chiar să fac nominalizări pe alte bloguri. Poate pe tine te-am uitat sau nu am scris numele tău destul de des. Nu este semn că nu te apreciez îndeajuns. Scrisul meu nu se desfășoară după un altgoritm matematic. Este întotdeauna rezultatul unui impuls de moment. Dacă nu am scris despre tine nu înseamnă că tu nu meriți aenția mea, ci doar că la momentul t s-a întâmplat ca mintea mea să fie acaparată de altceva. Aș vrea să pot să îmi exprim sentimentele cu acuratețe de fiecare dată. Nu-mi reușește mereu.

Nu te supăra frate dacă m-am înscris în clubul tău și nu scriu de fiecare dată. N-am făcut-o pentru trafic. Mi-a plăcut ideea și de acea am vrut să îți fiu și eu alături. Uneori însă nu am timp să scriu sau nu mi se potrivește tema aleasă. Iar tu, sunt convinsă, nu vrei articole scrise doar ca să iasă la număr. Așa că sper că mă înțelegi.

Nu te supăra frate (sau soră, căci doamnele sunt majoritare pe acest blog) dacă ți-am provocat vreun disconfort. Te asigur că nu a fost cu intenție. Mi-ar plăcea să îmi spui despre lucrul ăsta dacă se întâmplă. Pentru clarificări și pentru eventuale învățăminte. La rândul meu îți promit că nici eu nu mă voi supăra. Cu o singură exceptie. Mă deranjează teribil like-ul dat (pe blog sau pe Facebook) în secunda imediat următoare publicării articolului. Când este evident că nu ai avut timp să citești.

Acest articol nu este un răspuns adresat Irealiei (pe care o rog să nu se supere că nu am avut răbdare să aștept răspunsul ei prin care să îmi permită să îi folosesc ideea). Sunt gânduri latente care au revenit de multe ori citind pe bloguri discuții de acest gen. Le-am scris acum, așa cum au venit.

În speranța că nu am supărat pe nimeni, vă doresc o zi frumoasă și cât mai puține motive de mâhnire. Și un pic de răcoare dacă s-ar putea!

Că pun tot felul de întrebări aici pe blog o știu toți cei care mă citesc de ceva vreme. O fac pentru că eu îmi pun, în general, multe întrebări. Fie pentru că nu îmi place să trăiesc în ignoranță (asta însemnând că atunci când nu știu ceva, nu am pace și aproape mă obsedează subiectul), fie pentru că sunt curioasă. Și poate pentru că, inconștient,  am vrut să adun reacții la articolele mele. Nu m-am întrebat niciodată dacă este bine sau rău că fac lucrul acesta. Am mers înainte, considerând că, într-un anumit fel, asta face parte din stilul meu de a scrie. De ce am ajuns să dezbat tocmai acum lucrul despre care mai înainte v-am scris? Foarte simplu. Într-un comentariu pe blogul ei, Abisurile se întreba cum reușesc să stârnesc oamenii. Punând întrebări, i-am răspuns, imediat, în gând. Ca mai apoi să îmi aduc aminte de o discuție mai veche cu Anca (atât de veche încât uitasem exact ce am vorbit și am rugat-o să îmi împrospăteze memoria), discuție în care era vorba că acest stil de a scrie, întrebând mereu câte ceva, ar putea deveni agasant pentru cititori sau, și mai rău, ar putea să însemne că cerșești feedback.

Acum stau și judec ambele posibilități și mă gândesc că adevărul se află undeva la mijloc.

Mergând cu judecata mai departe și încercând să mă dumiresc dacă treaba asta (cu întrebările) ar trebui să continue pe blogul meu, evident că nu am ajuns la nicio concluzie. Mi-am amintit însă, că acum multă vreme, am făcut un curs de tehnici de vânzări. Curs care nu mi-a folosit la nimic. Dacă ar trebui să muncesc  într-un domeniu care ar presupune să vând ceva, aș muri de foame. Tot ce țin minte de acolo se referă la… întrebări. Îmi aduc aminte cu exactitate că se vorbea despre întrebări închise (cele care îi lasă interlocutorului doar posibilitatea unui răspuns scurt și care pun capăt dialogului) și întrebări deschise (care îndeamnă la răspunsuri ample). Mai adaug (de la mine citire) întrebările care te lasă fără cuvinte. Asta pentru că vreau să extrapolez și să înlocuiesc cuvântul “întrebare” cu “articol”. Lucru care mă face să mă întreb (din nou) ceva. Plecând de la premisa că vorbim despre articole bine scrise și cu subiecte interesante, putem să le clasificăm (din punctul de vedere al feedback-ului primit) în articole deschise, închise sau care te lasă fără cuvinte? De ce la unele postări se adună zeci de comentarii, iar la altele (la fel de citite) nimeni nu spune nimic?

Îmi propusesem ca articolul despre întrebări să nu conțină propoziții care să se termine cu un semn de întrebare. Se pare că nu mi-a ieșit.

Sursă foto.

Dumnezeu a creat lumea în șapte zile. Eu, blogul pe care îl citiți, în doar în vreo șapte ore. Mărturisesc că cel mai mult a durat rezolvarea unei dileme. Să apăs sau nu butonul Publish? Lucrurile au mers repede pentru că, trebuie să recunosc asta, aveam în spate ceva experiență. Cu vreun an mai înainte, Anca mă ajutase să îmi fac un site și să îl administrez singură. Mi-am adus aminte de învățăturile de atunci și de faptul că mă certa de trei ori pe zi că iar am stricat site-ul. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie să menționez că un pic de ajutor am primit și la punerea pe picioare a “Blogului de iarnă”.  După rezolvarea problemei, s-ar fi cuvenit (măcar pentru a păstra simetria cu prima frază) ceva timp de odihnă. Dar deși era o oră destul de târzie, de unde să mai am somn? Îmi înțepeniseră ochii pe StatCounter în speranța că va veni și la mine vreun vizitator. Că doar vibrase întreg universul când am publicat eu primul articol pe nemărginitul internet. Miraculos (sau doar pentru că pe Facebook scrisese copilu’ că “și-a făcut maică-mea blog”) ei (vizitatorii) au început să apară. Nu mulți, însă lor (și Ancăi) le mulțumesc în primul rând pentru că scriu acum. Dacă minunea nu s-ar fi întâmplat, acel prim articol ar fi fost probabil și singurul. Poate că nu aș fi avut păreri de rău, pentru că nu mi-aș fi imaginat ce pierd. Acum știu. Un loc care îmi este foarte drag. Deși este unul imperfect. Pentru că nici eu nu sunt perfectă, pentru că l-am creat după chipul și asemănarea mea.

Ceea ce am scris mai sus nu a fost decât o (prea lungă?) introducere. În ultima vreme am tot citit pe bloguri despre cum să scrii articole de calitate, să atragi comentatori, să te promovezi etc. Evident că nu vreau să dau lecții despre lucrurile acestea (în cinci luni de când scriu nu am adunat o experiență prea vastă). M-am gândit însă că ar fi util (poate) să schițez câteva întrebări pe care eu mi le-am pus în perioada aceasta. Le voi răspunde eu prima, iar dacă veți intra și voi în joc, poate punem lucrurile cap la cap, poate  învățăm unii de la alții câte ceva sau, în cel mai rău caz (ăla în care trec învățăturile pe lângă noi), poate ne amuzăm de stângăciile pe care fiecare le-a avut la început.

1. Ce să scriu pe blog?
Ingredientul principal al unui articol bun ar fi (după părerea mea) originalitatea. Dar de unde atâtea subiecte inedite? Până la urmă nimic nu este nou sub soare, iar ideile pe care le expunem pe blogurile proprii au fost tocate mărunt deja sau întoarse pe toate fețele. Ce ne deosebește? Stilul. Unii scriu cu haz, alții poetic, la unii dezbaterea este sobră, la alții (și mă declar făcând parte dintre ei) citim gânduri amestecate, întrebări și nedumeriri. Aceeași Mărie cu altă pălărie? Eu aș zice că da. Și dacă expresia este folosită de obicei în sens peiorativ, eu o folosesc aici pentru a-mi arăta admirația. Suntem atât de asemănători, dar totuși atât de diferiți. Se întâmplă ca diferența să fie făcută de pălărie sau de câte de o nuanță.
Ce scriu eu? De toate. Uneori amintiri care mă năpădesc și nu-mi dau pace, câteodată mă agăț de un cuvânt pe care îl aud pe stradă sau la magazin, alteori (fără să copiez) găsesc ideea pe alte bloguri. Articolul de față nu ar fi existat dacă nu citeam astăzi câteva rânduri la Iuliana. Și nu mă întrebați unde este legătura, că nu mai știu.

2. Cât de des scriu?
La mine este simplu răspunsul. Atât de des cât îmi permite timpul. Un articol la două zile (cu mici abateri în plus sau în minus câteodată). Nu țin cont că este luni, sâmbătă sau duminică. Deși se spune că în weekend irosești un subiect, la mine lucrurile nu au funcționat așa. În concluzie scriu când am timp, dar mai ales când am dispoziția necesară.

3. Am un plan editorial?
Când am auzit prima dată expresia asta mi s-a părut un lucru prețios și pretențios. Da am un plan editorial, dacă asta înseamnă că am adunat în agendă mai multe bilețele pe care am mâzgălit câteva cuvinte atunci când mi s-a părut că am o idee genială. Până acum nu am apelat la niciunul. Să zicem că este un plan pe termen lung? Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu știu la ce mi-ar folosi o asemenea planificare. De obicei scriu sub impulsul unui moment și cel mai adesea se întâmplă să pornesc de la o idee și până la final să iasă altceva. Din acest motiv nici nu păstrez articole în draft. Am doar un fișier word în care notez linkuri către poze care mi-au plăcut și mai nou către articolele despre care mi-am propus să scriu în fiecare vineri. Pentru că este o inițiativă care îmi place. Recunosc, mi-aș dori să o văd pe cât mai multe bloguri.

4. Cum îmi promovez blogul?
Principalul instrument este Facebook. Mi-a luat multă vreme până să îmi fac curaj să îmi distribui articolele prin intermediul lui. Mă simțeam, cumva, ca o mireasă tomnatecă care vine la ofițerul stării civile însoțită de câțiva plozi, dar îmbrăcată în rochie albă imaculată și cu cunună de lămâiță pe cap. Am depășit momentul. Mai am însă (încă) probleme cu primul comentariu pe un blog nou.
Nu știu SEO și deși sunt prezentă în câteva grupuri de pe FB, le găsesc mai degrabă inutile. Mi se par ca niște vitrine în care toată lumea expune marfă și mă întreb dacă cineva citește vreun articol distribuit acolo. De câteva ori eu am găsit articole interesante. Printre cele care promovează afaceri (care deși se numesc tot bloguri, eu nu le prea găsesc locul acolo).

5. Mă uit la trafic și la statistici?

Când am hotărât să îmi fac blog, mi-am spus că o fac pentru mine. Mi-am dat seama că greșesc după ce am apăsat prima data Publish. Da, scriu pentru că îmi place și îmi face bine, dar în egală măsură mă bucură fiecare vizitator. Nu contorizez traficul de 100 de ori pe zi, dar încă mă fascinează graficele și statisticele. Îmi place că aflu din ce țări și orașe sunt oamenii care mă citesc, pe ce cale au ajuns la mine, cât au zăbovit în casa mea. Scriu pentru mine, dar și pentru fiecare cititor în parte.

6. Particip la concursuri?
Da, eu particip (de fapt s-a întâmplat până acum de două ori). Și o să particip de fiecare dată când o să îmi placă foarte mult un premiu. Cu condiția ca și provocarea căreia trebuie să îi fac față să îmi fie pe plac.  Astfel nu am grija faptului că mi-aș putea agasa cititorii cu prea multe linkuri sau cu articole altfel decât scriu de obicei. La fel aș proceda și dacă mi s-ar propune să scriu advertoriale. Da, aș scrie pentru bani (stați liniștiți, încă nu se pune problema despre așa ceva) dacă ar trebui să promovez ceva în care cred. Cum mi-ar sta mie să laud nu știu ce iaurt, cânt toată lumea știe că nu am mâncat în viața mea așa ceva?

7.  Îmi plac comentariile?
Îmi plac comentariile de pe blogul meu și mă străduiesc să răspund fiecăruia dintre ele, iar dacă nu o fac înseamnă doar că nu am avut timp sau că atunci când mi-am făcut cineva scrisese deja un răspuns asemănător cu al meu.

Nu moderez comentariile. S-a întâmplat doar o singură dată și asta pentru că era o informație de interes doar pentru mine. Am învățat multe lucruri de la cititorii mei și de aceea le apreciez opiniile. Cele pro, dar și pe cele contra. Nu voi tolera însă niciodată atacul la persoană (a mea sau a altora) sau proasta creștere.

Îmi place să comentez pe alte bloguri. Când am timp și ceva de spus. Există și situații în care tac cu toate că mă aflu în fața unui articol foarte bun. Se întâmplă să ajung la acel articol când deja zece comentatori au exprimat aceeași idee pe care aș fi scris-o și eu. Mi se pare că a unsprezecea este deja prea mult. Sau mai există un gen de articole în fața cărora amuțesc. Acelea care îți taie răsuflarea, care au o sensibilitate și o frumusețe pe care ai senzația că o întinezi spunând ceva. Recunosc că sunt și subiecte la care nu am nimic de spus.  De fiecare dată când am scris ceva pe un blog, revin să citesc un eventual răspuns. Nu scriu niciodată pe blogul cuiva doar ca să am un link agățat.

Pentru că am început articolul cu cifra șapte o să mă opresc doar la aceste șapte întrebări. Vă încumetați să răspundeți la una sau mai multe (sau de ce nu la toate)? Voi v-ați mai pus și alte întrebări în decursul timpului?