Război?

Aud (și citesc) din ce în ce mai des cuvântul război. L-am mai auzit și până acum, l-am citit în cărți sau în ziare și l-am văzut transpus în imagini în filme sau în jurnale de știri. M-am înfiorat și, cu un egoism care nu  cred că este condamnabil, m-am bucurat că mă aflu departe de zgomotul armelor. Mi s-a părut că înțeleg coșmarul prin care trec alți semeni de-ai mei și mi-am văzut mai departe de viață și de micile mele războaie.  Căci, până la urmă, mi se pare că întreaga noastră existență este o luptă: cu proprii demoni, cu neputințele personale, cu întâmplările nefaste și cu ceilalți oameni (deși, de cele mai multe ori, ne amăgim că doar cu ideile lor ne luăm la trântă).

Acum, acest cuvânt îmi sună oarecum altfel. Poate pentru că îl văd materializat foarte aproape de noi și aud numele României în declarații belicoase. Unii spun că este doar propagandă deșănțată, alții vorbesc despre al treilea război mondial. Și nu pot să nu îmi amintesc despre un lucru pe care, cândva, ni-l spunea unul din dascălii mei: al patrulea război mondial îl vom purta cu bâtele, căci la acel grad de dezvoltare ne va aduce trecerea printr-un al treilea.

Nu mă pricep la analize ale situație politice și nicidecum la ale celei militare, dar câteva constatări (venite doar din bun simț) tot am să fac. Cât de pregătiți suntem pentru un eventual conflict? Știu, nimeni nu este pregătit niciodată pentru așa ceva, dar dacă… Câți am putea măcar să ne apărăm eficient, să fim disciplinați, să dăm dovadă de patriotism și să nu căutăm căi ocolitoare care să ne țină cât mai departe de pericol? Răspunsul pe care îl găsesc eu, mă sperie.

Se pare că ploaia îmi amestecă din nou gândurile, scoțându-le la suprafață pe cele mai negre. Așa că am căutat printre fotografii vechi, încercând să îmi luminez ziua cu un zâmbet.

Da, am făcut și eu armată și ziua de marți a fost coșmarul primilor mei trei ani de facultate pentru că acea zi era dedicată pregătirii mele de om care trebuie să își apere patria. Îmi amintesc perfect caietul cu coperți din vinilin roșu la finalul căruia stătea scris “acest caiet conține 200 de file”, diminețile în care mă îndreptam spre Schei încercând să evit elevii de la Școala militară de pe Memorandului pentru că,  regulamentar, ar fi trebuit să iau poziția de drepți și să îi salut pe fiecare în parte, ținuta de iarnă, aspră și incomodă, pe care de abia reușeam să o îmbrac, completul de protecție împotriva armelor chimice pe care de-ar fi fost să îl folosesc pe bune probabil că ar fi durat până la sfârșitul unui război ca să reușesc să îl trag pe mine. Măcar bocancii primiți îmi erau de un real folos. La practica agricolă și la ieșirile pe munte.

***

La final, voi adăuga câteva rânduri pe care le veți găsi în fiecare dintre articolele mele, până în data de 15 mai.

Dacă ați votat proiectul Semn SPRE carte în competiția Idei în Țara lui Andrei, vă mulțumesc.

Dacă nu știți despre ce este vorba, vă invit să accesați linkul de mai jos. Și dacă vă place ceea ce citiți să ne acordați sprijinul vostru. Durează doar câteva minute să o faceți. Vă mulțumesc.

Semn SPRE carte