Ieri am fost la vot. Nu-mi lăudați spiritul civic pentru că, recunosc, mi-a cam lipsit (pentru prima oară de când se organizează alegeri libere în România). Noroc cu copilu’ care m-a sunat și mi-a ținut o teorie destul de bine argumentată încât să mă rușinez. Sau cu plimbarea de seară al cărei traseu trecea pe lângă locul unde s-a aflat urna? Neconcludent pentru această postare. Mai interesant este ce s-a întâmplat astăzi. Adică cele câteva ecouri slabe care mi-au ajuns la urechi, indirect proporționale cu starea generală de lehamite pe care cred că ați sesizat-o și voi. Să fi fost vreo 5-6 referi la procesul electoral, dintre care una nici măcar nu vorbea explicit despre el. Prin cine știe ce asociația, cineva a ținut să îmi spună că “era mai bine înainte”. Înainte însemnând, evident, vremea odiosului și a sinistrei sale soții.
Nici despre cum era înainte nu vreau să vă scriu. Am mai spus de câteva ori pe blog că faptul că am “beneficiat” de “oportunitățile” ambelor tipuri de societăți și memoria mea de elefant, mă fac să am o părere foarte clară despre acest subiect. Nu pot să uit sistemul închis în care am trăit aproape 27 ani și să plâng după el. Cu toate acestea mi-este foarte dor de unele lucruri din timpul lui, lucruri care aveau farmecul lor aparte, inconfundabil și pe care oricât m-am străduit nu l-am mai redescoperit niciodată.
Tigările Kent. Cele lungi și în pachet necartonat, ideale pentru ocaziile în care trebuia să oferi o atenție cuiva sau pentru prilejurile în care erai invitat să participi la o nuntă. Mirosul lor era atât de puternic încât îl recunoșteai cu ușurință de la distanța. Astăzi toate țigările par că miros la fel.
Pepsi. În sticlă de sticlă, de 250 ml. Când lucrurile nu erau încă atât de rele îl puteai cumpăra, uneori, pentru 2,50 lei de la aprozar. Mai apoi a devenit rara avis și câteodată făceam un drum Brașov-București doar ca să îmi cumpăr două sticle de Pepsi de la vagonul restaurant. Acum nu mai beau Pepsi decât foarte rar. Mi se pare fad.
Spray-ul Fa. Costa 3,25 dolari, se găsea doar la shop și pentru 140 lei (adică un sfert din banii pentru cartela de masă de pe o lună), unul dintre colegii mei arabi mi-l cumpăra. Mirosea dumnezeiește și îl foloseam cu economie ca să țină cât mai mult. Și dacă aveam și un săpun aceeași marcă (pentru ținut în dulap între haine, nicidecum pentru spălat) mă simțeam ca în grădina înmiresmată a raiului. Astăzi acest brand nu mai îmi spune nimic.
Parizerul. Îmi plăcea atât de mult încât visam ca din primul meu salariu să-mi cumpăr o rudă întreagă care să fie numai a mea. Acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că la vremea când am devenit om al muncii cu normă întreagă, raționalizarea atinsese apogeul. Dar în copilărie, fiecare 3 lei pe care îi primeam din când în când ca bani de buzunar, erau investiți într-o felie de parizer și o chiflă caldă. Astăzi, în amintirea acelor vremuri și părându-mi-se că există unele asemănări, îmi mai cumpăr din când în când câteva sute de grame. Gustul nu este satisfăcător.
Albumele de pictură. Nu am mai cumpărat un astfel de album de câteva zeci de ani, de pe vremea când orice “carte bună” se vindea la pachet cu unul, marfă greu vandabilă datorită prețului exorbitant. Mi-e dor să răsfoiesc din nou filele lucioase acoperite cu imagini celebre. Oare mai există în librării genul acesta de albume?
După cum vedeți, alegerile europarlamentare, în loc să mă aducă cu gândul în realitatea prezentă și foarte tulbure, m-au purtat în niște vremuri la fel de tulburi din care am reușit însă să spicuiesc câteva lucruri de care îmi este dor. Voi aveți astfel de nostalgii? Și peste ani și ani, oare ce va rămâne în mintea ca referință vis-a-vis de anii pe care îi trăim?
Fa, Kent, nostalgii, Pepsi
Eu nu-mi amintesc vremurile acelea decat prea putin si imi pare rau, pentru ca nu o sa pot sa imi invat copii sa aprecieze ceea ce au, asa cum am invatat eu, la vremea mea. Uneori am sentimentul ca lucrurile acelea nu s-au intamplat…Dar chiar si daca le-as putea povesti si reda, asa cum trebuie, dupa putinele amintiri sau din povestile altora…cum sa explic eu cuiva ca a fost o vreme in care Pepsi avea alt gust si tata fuma Carpati fara filtru si nu se plangea ca sunt proaste?
Dana, cartea de istorie ar trebui să le prezinte copiilor tăi realitatea așa cum a fost ea. Poveștile noastre, ale celor care au trăit vremurile acelea, pe parcurs, mai pierd din substanță. Fiecare le-a trăit diferit și le percepe acum altfel. De aceea există încă nostalgici.
Nu cred ca istoria poate sa reedau realitatile acelor vremuri. Dar undeva, istoria de care vorbesti, imi arata ca esti o persona realista. Poate ca uneori sunt eu cea care ma pierd in sentimentalisme…
mie mie dor de ciocolata pitic ori cea de casă, de plăcintele cu brânză de pe “republicii”, de primăverile în care mama făcea dulceaţă de căpşuni iar noi pândeam castronul cu spumă…. de pâinea de casă a bunicii şi de lipie mi-e dor deşi pe-atunci eu credeam că e rostul firesc, deşi eforturile de a suplini lipsurile erau mari, foarte mari.
şi aş vrea să uit, de-aş putea, cozile infernale la care stăteam pentru orice de cu noaptea în cap, drumurile la bucureşti pentru salam de vară, jumătatea de pachet de unt pe lună la raţie, aş vrea să uit cum toceam verile pentru o bucată de pâine… neagră, de nebunia şi echilibristica pentru o pungă de tacâmuri şi alte, multe alte astăzi considerate prostii…cum ar fi verile petrecute pe stadion pentru spectacolele omagiale, toamnele târzii când jumuleam sfeclă în câmp la măgurele… ori ochii aceia albaştri din cadrul uşii noastre în acea noapte de după 15 noiembrie.
Mi-e dor de tot ce ai spus tu dar si de ciocolata alba Cibo pe care ne-o aducea Cucu Adrian(fiindca mama lui lucra la Cibo), de painea coapta in “tast” pe care ne-o aducea Teo de la Iclod, de cafeaua Wiener sau Alvorada pe care ne-o procura Nadim sau Karim din shop ca sa cream atmosfera la examene(acum nici Jacobs mu are un gust asa divin) , de ciocolata pe care ne-o aducea Sorin (primita de mama lui), de lichiorul Havana pe care nici nu mai stiu pe unde il gaseam, de alunele americane dupa care urcam pana la Piatra Arsa si de multe alte adevaraciuni.. . .
Dar,revenind la….vot, capul sus!Nu e dracul atat de negru si cu mai multi oameni ca Anca,poate ca natiunea se trezeste. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Si mie mi-e dor de sticlele de Pepsi :). Era o cofetărie în drumul dintre şcoală spre casă… era mereu goală, dar uneori aveau Pepsi-Cola. Şi mi-e dor de şosetele alea de tip perdea pentru copii, dintr-un material de nylon curat şi care ajungeau până sub fusta plisată.
Dar dor să rămână, nu vreau timpurile alea înapoi….