Soacra mea are o vorbă. Eu nu cred nici în babe, nici în popi şi nici în doctori. Că a crezut în ăia care îi vindeau oale confecţionate din oţel de O.Z.N.-uri, asta este deja o altă poveste… Dar în privinţa primei afirmaţii parcă îi dau dreptate.
Nu o să insist la capitolul popi pentru că, până la urmă, în ceea ce priveşte religia fiecare este liber să creadă în ce vrea. Deşi eu cred că ea se referea, mai degrabă, la cei care, contra unui salariu şi a altor mici atenţii, au un job în “industria” asta. Nici asupra babelor nu o să insist prea mult. Exemplele de oameni (teoretic) cu scaun la cap păcăliţi de vindecătoare şi vrăjitoare sunt nenumărate şi foarte cunoscute tuturor. Dar doctorii…
Când eram copil, o vizită la medic mi se părea izbăvitoare de orice durere şi tratamentul prescris, oricât de chinuitor, era sfânt. Între timp s-a mai schimbat câte ceva. Din fericire nu am fost nevoită prea des să apelez la servicii din domeniul sănătăţii, dar pentru că cei din jurul meu mi-au povestit câte ceva din experienţele lor, mă gândeam, nu de mult, că în cazul în care aş avea nevoie de o operaţie, aş muri de frică. Şi nu pentru că sunt o sclifosită, ci pentru că aş porni spre locul faptei întrebându-mă dacă, în primul rând, voi fi anesteziată corect sau, nu cumva, o să uite cineva să facă lucrul ăsta. Ştiu, este o obsesie şi lucrurile astea nu se întâmplă. Dar dacă…
Mi-am amintit de vorbele doamnei despre care v-am povestit la începutul articolului în urma unei incursiuni pe internet care avea drept scop să mă pună şi pe mine la curent cu ce se mai întâmplă în ţară şi în lume. Până să ajung să mă dumiresc cât de cât, s-a întâmplat să citesc nişte ştiri abracadabrante. Despre un avion care a decolat în 1946 şi a aterizat 47 de ani mai târziu, având la bord 36 de schelete. Despre dispozitivul pe care îl pui în priză şi te ajută să economiseşti 75% din energia electrică pe care o consumi în mod normal. Despre Arca lui Noe descoperită în Turcia. O să mă credeţi pe cuvânt (că am citit) pentru că nu am de gând să pun link către astfel de mizerii. Evident am mai citit despre politicieni şi despre cercetători de toate naţiile care au făcut tot felul de descoperiri senzaţionale. Şi am trecut şi presa (sau mai exact cea mai mare parte a ei) pe lista de lucruri în care nu îţi mai vine să crezi.
Dacă stau mai bine să mă gândesc, lista aceasta este cu mult mai lungă. Aş putea adăuga întru completarea ei şcoala, instituţiile statului sau chiar şi anumite relaţii interumane. Nu vreau să generalizez. Nu sunt dintre cei care neagă lucrurile bune care se întâmplă doar de dragul de a fi împotrivă, dar mă întreb dacă nu cumva povestea aia cu “vine lupul” nu a devenit foarte actuală.
Am ajuns să mă las tot mai greu convinsă că un lucru este adevărat şi corespunde realităţii. Şi mă gândesc că dacă mâine ar ateriza, pe bune, o navă spaţială în curtea blocului meu, aş fi ultima care s-ar duce să o vadă. Ştiu, este o ipoteză cam aiurea presupunerea asta, dar cred că am citit deja prea mult ştiri. Fără să mă lămuresc, oare noi, în ce mai putem crede.
14 thoughts on “Noi în ce mai credem?”