Mi-am pierdut telecomanda. Lucrul acesta se întâmpla cam acum o săptămână, mi-am amintit de el la anumite intervale de timp, dar n-am întreprins nicio acțiune concretă. Pentru că, obiectul pe care parcă-l înghițise pământul, nu mi-a lipsit chiar deloc. Astăzi, nu știu de ce, am pornit să cercetez minuțios arealul, nu prea mare de altfel, în care, teoretic, ar fi trebuit să se afle ascunsă undeva. Am căutat peste tot. În pat, sub pat, am tras fotoliul, am cercetat atent pe birou, am deschis chiar și câteva sertare gândindu-mă că poate, semn de bătrânețe, am pus-o inconștient în vreunul dintre ele. N-a vrut să se arate decât în clipa în care deja renunțasem. Era așezată pe decodorul primit de la firma de cablu (mmm… alt semn de bătrânețe, sâmbătă am uitat să șterg praful și acolo).
N-a fost o întâmplare prea fericită găsirea obiectului pierdut. Am apăsat “power” și am avut senzația că deschid cutia Pandorei. Am realizat că de ceva vreme la televizor se vorbea despre un accident aviatic. Un eveniment tragic, care este normal să fie prezentat în jurnalele de știri. Dar cât de firesc este să fie dezbătut, ore în șir, împreună cu tot felul de “specialiști” în condițiile în care informațiile oficiale lipsesc? M-am întrebat ce-o fi în sufletul familiilor celor șapte când ascultă tot ce se spune la televizor și dacă cineva care știe exact starea lucrurilor îi ține la curent cu situația reală. Și cu tristețe am constatat, din nou, că dramele unora sunt pentru alții prilej pentru făcut rating și că moartea și durerea se oferă ca la tarabă, strigând în gura mare ce marfă este de vânzare.
Am schimbat canalele în speranța că undeva voi găsi o urmă de luciditate și de bun simț. N-am fost norocoasă. Un escroc sentimental, un accident grav de circulație, o fetiță răpită, un steag agitat (pentru nu știu ce motive) în Parlamentul României, un tip afectat vorbind la un miting. Nicio știre pozitivă. În cutia Pandorei, undeva, pe fund, stătea ascunsă speranța. În cutia sofisticată de pe peretele meu, în seara asta, nici urmă de ea. Și m-am trezi spunând cu voce tare primul gând care mi-a trecut prin cap. Găsit telecomandă. O declar nulă.
Și totuși… ferită parcă de ochii celor care ar trebui să ne-o arate tuturor, speranța există. Până și eu, un om obișnuit, care trăiește într-un oraș mic, reușesc din când în când să o văd. Și mi se pare firesc să o dezvălui și altora. Într-o lume în care sunt promovate mai degrabă falsele modele, iar știrile se vor incredibile și senzaționale, avem nevoie și de lucruri pozitive.
Pentru ziua de vineri am primit o invitație la film. Este un documentar și este realizat de Daria Hupov. Nimic neobișnuit o să-mi spuneți. Poate doar că cea care și-a pus semnătura pe această producție are doar 17 ani. Iar eroina ei este Alexandra, cea despre care de atâtea ori v-am povestit. Două adolescente și două povești care mie îmi dau speranță. Povești despre părinți și copii, despre educație și puterea exemplului, despre pasiune, dragoste și muncă. Și o concluzie. Că se poate. Iar noi nu suntem o nație care să nu mai aibă speranță.
Premiera filmului va avea loc vineri, 24 ianuarie, ora 13.00, în sala “Spiru Haret” a Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara (Deva, str. Gheorghe Barițiu, nr. 2). Intrarea este liberă. Cu cine mă mai întâlnesc acolo?
6 thoughts on “Găsit telecomandă. O declar nulă.”