Nu am devenit fană manele, dar nu ştiu cum naiba, într-un mod ciudat, de azi dimineaţă tot fredonez versurile astea. Scuip în sân şi-mi trec din când în când mâna peste frunte, în speranţa că o să-mi alung din minte imaginea lui Guţă tânguindu-se pe ritmuri îndoielnice. Şi scriu, că poate aşa o să scap de obsesia muzicală care, pe cuvântul meu, mă chinue. Că o fi bine sau rău, rămâne să aprecieze fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri.
Aşadar, o să te întreb pe tine, dragă cititorule, de ce mă minţi cîteodată. Evident este o întrebare retorică, nu aştept răspuns şi nici nu vreau să pun întrebarea cuiva anume. Dar pentru că se întâmplă (în viaţa de zi cu zi, nu doar în comentarii de pe bloguri) m-am trezit întrebându-mă de ce, uneori, simţim nevoia să lăudăm acolo unde nu e nimic de lăudat şi să aprobăm lucruri cu care nu suntem chiar de acord. Oare de ce una spunem când de fapt alta gândim? Pentru ca interlocutorul nostru să se simtă bine? Ca să scăpăm de o discuţie în care ar trebui să aducem şi argumente? Ca să ne demonstrăm loialitatea faţă de cineva? Sau pur şi simplu dintr-un soi de obligaţie care există doar în mintea noastră?
Nu vreau să lungesc acestă discuţie mai mult decât trebuie şi decât merită. Vreau doar să vă rog să nu-mi mai spuneţi cuvinte frumoase când credeţi că nu le merit sau când gândiţi altceva. Şi să mă trageţi de mânecă dacă vedeţi că încep să vă povestesc telenovele sau să afişez Răpirea din serai pe blog. Vreau adevărul pe care să mi-l spuneţi mie mai întâi. Şi nu, nu o să mă supăr, promit. Deşi s-ar putea ca în prima clipă să mă mâhnească vorbele voastre, prefer aceată mâhnire decât urcarea mea pe un fals piedestal, acolo unde fără să ştiu, o să fiu penibilă.
Acestea fiind zise o să închei cu o constatare simplă. Se tot vorbeşte de bloguri mici şi bloguri mari. Cred că unele cresc pentru că autorii lor îşi văd de treabă, în timp ce alţii, ca şi mine acum, se pierd în tot felul de discuţii inutile. Până la urmă, poate, ar fi trebuit să trag nişte concluzii şi să tac. Ceea ce promit să se întmple de acum înainte. Dar, omeneşte, am şi eu uneori răbufniri de orgoliu. Şi nu, nu sunt naivă şi nu înghit totul nemestecat. Deşi uneori s-ar putea să vi se fi părut asta.
(şi ca să nu mă întrebaţi cine m-a supărat, o să vă spun că acest articol este rezultatul mai multor observaţii, nu a uneia singure)
Laudam ca sa fim laudati. Suntem aparent blanzi si toleranti pt a obtine cat mai multe. Adica pe interes. Si ca sa nu ne stricam ziua cu probleme altora, adica din egoism. Felul in care oamenii reactioneaza la sinceritate ne ajuta sa ne tinem gura, pt ca reavtioneaza urat.
Imi pare rau ca esti suparata azi si sper sa obtii mai multa sinceritate de acum incolo. Totusi, ce anume te-a suparat? Porneste de acolo si schimba-ti atitudinea.
Eu sincer nu prea am ce critica, dar daca asta vrei, gasesc eu ceva.
Nu sunt deloc supărată. Iar tu zici bine ce zici. Am fost blândă și tolerantă de mult mai multe ori decât am fost acidă și pusă pe harță. Și nu pentru că m-am străduit. Pur și simplu așa am crezut că este bine. Și nu îmi pare rău. Constat însă că toleranța nu este bună întotdeauna. Cam târziu este adevărat.
Eu cred că măsura doar fiecare dintre noi o putem aprecia. Ce-i bun pentru mine, nu e și pentru alții… și nici nu cred că există o rețetă perfectă, cu atât mai mult în online.
E cel mai important să creștem repede, aici, pe bloguri? Sau, să ne urmăm drumul? Că eu îmi văd de treabă pentru că așa sunt eu, nu pentru că fac ceva cu un anumit scop…
Loredana, rețete perfecte nu există și nici certificat de garanție, aș adăuga. Cred că și eu mi-am găsit drumul, sper să fie așa.
Așa sper și eu!!! :*
A dat molima prin blogosferă?
Zâmbesc, dar nu-i zâmbetul meu. Habar n-am de unde, ce și cum au apărut supărările, dar sunt convinsă că vor mai fi. Nu înțeleg rostul de-a lăuda cu orice preț când poți să taci.
În ceea ce privește blogurile mari și mici, nu știu după ce scară a lor te-ai ghidat tu, dar am întâlnit pe bloguri citite rahaturi mari, și pe bloguri cu puțini vizitatori texte frumoase.
Valoarea are nevoie și de sprijin, altfel riscă să treacă neobservată.
Molime au fost și vor mai fi. Uite că eu, în sfârșit, m-am vaccinat.
eu nu te mint: lasă prostiile că avem treabă. cu semne.
dar una peste alta, vezi de ce nu îmi plac mie complimentele? sau de ce nu mai răspund la unele comentarii… să ne păstrăm picioarele pe pământ zic. -și condurii nepupați – nu mă abțin.
Avem, avem. Și încă multă treabă. Hai să avem spor!
Pai de ce generalizezi? Sau asa …
Zau in loc de “sau”
Eu una nu deformez realitatea, nu-mi place sa perii in lungul firului.
Nu am vrut să generalizez. A fost doar un fel de a spune că nu mai vreau să fiu doamnă și să încerc să nu rănesc pe nimeni. În timp ce, din când în când, încasez câte una. Cine mă place mă va plăcea și așa. Iar cine nu, are tot dreptul la asta. Nu sunt eu buricul pământului.
Eu imi doresc si cer intotdeauna sa mi se spuna ce este si nu ce crede cineva ca mi-as dori sa aud si uneori ma supar cand nu mi se spune adevarul verde-n fata(si nu-i normal, cand mi s-a intamplat sa umblu o zi intreaga “intr-o ureche ” pentru ca nu a indraznit nimeni sa-mi spuna ca mi-am pierdut un cercel?).Dar, din diverse motive, oamenii mint uneori sau nu spun (tot)adevarul.Eu cred , insa , ca sunt doar accidente.Nu pune prea mult la suflet cand se intampla asta, nu merita,zau asa,”FERICIREA”este “un drept cu care ne nastem”.Iti recomand cartea din ghilimele de Mathieu Ricard.In doze mici ,ca trebuie digerata si savurata.Ca sa tina cat mai mult.
Și eu cred că sunt accidente. Și că uneori nu se nasc din răutate ci mai degrabă din impulsul unui moment. Dacă aș crede altfel n-aș mai spera în nimic bun de la lumea asta.
eu tin minte ca atunci cand am comentat si eu pentru prima data la Hapi, desi o citeam de mai demult si stiam ca e destul de cunoscuta, i am facut un comentariu nu tocmai prietenos. femeia mi a raspuns frumos, eu i am raspuns inapoi, ne am spus punctele de vedere, nu ne am paruit si ne am citit-comentat mai departe.
la subiectele la care prevad ditamai controversele de obicei nu ma bag. si crede-ma, voi nu stiti ce inseamna blogosfera mamiceasca si ce isterii erau (cred ca mai sunt si acum pe unele bloguri dar numai intru eu ) referitoare la crestere, hranire, etc etc copii. asa ca sunt călită.
iar dacă tu primeşti complimente eu zic să le iei ca atare că îţi dai si tu seama care sunt de complezenţă şi care sunt sincere.
eu vad treaba asta cu complimentele sau cuvintele frumoase pe net cam in genul asta: cand mergi pe strada, daca tu esti suparat si incruntat primesti cam acelasi lucru de la cei pe langa care treci (sau asta percepi). dar cand ai o zi buna si zambesti toata lumea parca iti zambeste. asa ca hai sa zambim :).
Nu am citit bloguri de mămici, dar îmi imaginez că și acolo există orgolii. Am spus întotdeauna că nu trebuie să ne iubim toți cu toții, dar că putem să ne respectăm când avem păreri diferite.
Eu nu zic de rau pe bloguri din principiu, ca respect munca omului indiferent ca scrie prost sau bine. Asa ca de la mine n-ai sa vezi vreo contrazicere orice ai aborda. Dar se intampla sa gasesc cate o parere extrema prin locuri pe unde n-am de gand sa mai calc si sa ma manance degetele a ironie. Dar rar de tot!
Nici eu nu zic rău, decât în situații extreme, prefer să tac și să plec definitiv. Dar să zici bine în timp ce gândești rău… aici e adevărata problemă.
De cele mai multe ori piedestalul ni-l facem singuri din orgolii si linguseli acceptate. Oricui ii place si ii face bine o vorba buna si vorba buna nu strica dintii. Mie imi place sa spun de bine, evit sa spun de rau dar mi se strepezesc dintii daca pun prea multa miere in glas.Pot sa-i spun sefului ca i s-a gainatat o vrabie pe rever dar nu pot sa-i spun ca are o scama sau, mai rau ‘era sa aveti o scama!’
PS. Si ce, ma, e rau pe piedestal? daca nu-ti mai place, ai rau de inaltime sau bate vantul prea tare si vrei sa te dai jos, zii, ca ma cocot eu , sa nu ramana locul gol.
Hai că râd cu hohote în miez de noapte.
Mi-e că se trezește consortul și zie că am luat-o razna. Nu că ar fi prea departe de adevăr. 
Piedestalul e liber. Poftește de vrei. Dar punem pariu că nu o să-ți placă? 
Da’ ce ma fac daca incepe sa-mi placa si nu mai vreau sa ma “descocot”?:))
Pai ce, nu trebuie sa aiba si cainii unde ridica piciorul?
Cred că am o problemă cu sintagma “bloguri mari”. Nu stiu a le categorisi în felul acesta. Oare Gigi Bacali ar avea un blog mare? Probabil că ar fii mii de vizitatori zilnic!
Ce ai zice de un posibil blog scris de Petre Țuțea? Oare câți vizitatori ar avea? Oare câți dintre noi am avea curajul de a comenta? Dar câtă apă vie am putea culege de acolo!
Sincer, eu aș prefera să-l citesc pe Petre Țuțea!
Acum să revenim!
Aș vrea sa te laud pentru subiect, dar îmi dau seama că și eu aș fi vrut să scriu despre asta. Nu te mai laud, căci m-aș lăuda pe mine și nu-i frumos. Dar meriți laude pentru că ai scris frumos! Ai găsit cuvintele, așa cum eu nu le-aș fi găsit!
De obicei tac, pentru că nu am prea multe lucruri de spus. Acum nu m-am putut abține, căci si pe mine mă deranjează vorbele fluturate a laudă, când de fapt nu este nimic de lăudat! Se pare însă că pentru unii tăcerea este mai grea decât vorbele înșirate sunător din coadă!
Mi-ar plăcea să citesc punctul tău de vedere pe tema asta. Din păcate, în blogosferă, laudele nemeritate curg cu toptanul. Și, tot din păcate, mai toți știm acest lucru și tolerăm.
Cât despre blog mare… din punctul meu de vedere este acel blog al cărui autor știe ce obiective are și și le urmărește fără să se amestece în tot felul de rahaturi. Indiferent că obiectivele alea înseamnă scris de plăcere sau scris pentru bani.