Câți dintre voi, atunci când ați hotărât să vă faceți blog, v-ați spus, crezând cu tărie în vorbele voastre, că o să scrieți doar pentru voi? Și când ați realizat că de fapt nu este așa și că un jurnal virtual, atâta vreme cât este public, în mai mică sau mai mare măsură este îndreptat și spre alți ochi?
Mă gândeam astăzi, citind câteva articole din care răzbătea o urmă de tristețe și de îndoială asupra demersului blogosferic că, din clipa în care gândurile noastre se aștern în lumina monitoarelor, pe lângă faptul că ni le asumăm, avem nevoie și de confirmări.
Nu știu dacă nevoia de a primi “calificative” pentru acțiunile noastre (și deci și pentru scrierile noastre de pe blog) este una înnăscută sau dacă, nu cumva, am dobândit-o prin educație. Dar cred că este firească. De fapt, aproape întreaga noastră viață se învârte în jurul nevoii de confirmare a rezultatelor proprii. Ne spunem, mai tot timpul, că nu ne pasă de părerea celorlalți și că ne-am ales singuri drumul de la care nu avem de gând să ne abatem. Cu toate acestea ne străduim, în fiecare zi, să fim părinți buni, parteneri compatibili, prieteni de nădejde, iar la slujbele pe care le avem, dorim să obținem performanțe notabile. Uneori ne vrem buni colegi, buni cetățeni, buni vecini și lista ar putea să continue. Și chiar și atunci când facem totul din convingere și izvorât din adâncul sufletului, așteptăm semne de la cei din jurul nostru. Semne care să ne spună că suntem pe drumul cel bun și că eforturile noastre sunt văzute și au ecou. În tot acest timp, ne declarăm siguri pe noi și acceptăm deopotrivă și criticile sau indiferența unora. Uneori ni se par fondate și învățăm câte ceva din ele. Alteori le digerăm greu și rămânem, multă vreme, cu un gust amar.
Într-un fel ciudat, digerăm greu și anumite aprecieri pozitive. Poate pentru că le considerăm false și conjuncturale sau poate pentru că, deși ele sunt sincere, noi realizăm că nu le merităm pe deplin. Și nu știu care amar este mai persistent și mai greu de înlăturat.
Concluzia? Ne place sau nu, suntem dependenți emoțional de cei din jurul nostru. Și echilibrul nostru și stima noastră de sine depinde și de ei. O ecuație complicată. Părerea lor contează, dar cât de echilibrată și realistă este ea? Și nu s-ar putea, prețuind-o prea mult, să ne retezăm aripile (îndoindu-ne de noi) sau să zburăm prea sus și prea înalt doar pentru ca mai apoi să avem de unde să ne prăbușim?
Nu am pățit astăzi nimic din toate cele descrise mai sus. Scriu toate aceste lucruri doar gândindu-mă că, de multe ori, am avut și eu îndoieli în privința blogului meu. Nu mi-am dorit niciodată să renunț la el, dar probabil aș fi făcut-o, la un moment dat, dacă nu aș fi beneficiat de feedback-ul vostru. Și da, uneori au fost și critici și păreri diferite de ale mele. Scriu pentru că astăzi m-am întrebat ce este mai periculos, să nu ai încredere în tine sau să ai prea multă și să nu mai poți gândi realist? Și ce doare mai tare? Lipsa de apreciere a faptelor tale sau lauda în exces? Oare care dintre toate acestea ne aduc deserviciile cele mai mari?
Tomata a spus odata ceva foarte adevarat: “blogul meu e casa mea si cei ce intra trebuie sa se stearga pe picioare”. Eu mi-am sadit bine in minte treaba asta si ma gandesc la blogul meu ca la casa mea in care intra multi oameni. Unii o admira, ca e aranjata frumos, altora nu le place cum mi-am asezat cartile. Unora le place cum gatesc, altii mananca doar pentru ca stau la masa din bucataria in care am gatit. Unii admira fals, altii sunt sinceri. Important e sa nu uiti niciodata de ce ai invitat oamenii sa-ti calce pragul
Tomata are dreptate, iar eu spun, adesea, că nu trebuie să ne iubim toți cu toții. Am încercat întotdeauna să separ ceea ce este fals de lucrurile sincere. Nu știu dacă am reușit de fiecare dată, dar un lucru îmi este clar. Voi scrie întotdeauna cum simt, nu cum le-ar plăcea altora.
Chiar ca ecuatia e complicata. Cred ca nu m-am mintit niciodata ca scriu doar pentru mine, mereu am fost constienta de ochii care ma privesc. Dar cumva, blogul meu e pentru mine, pentru sufletul meu, chiar daca il impart cu oricine din lumea asta mare si virtuala.
Recunosc ca sunt dependenta si influentata de feed-back. Increderea in mine ca blogger creste si scade cu numarul like-urilor si al comentariilor. Poate ca n-ar trebui, dar asa este. Momentan e jos de tot :)) dar ceea ce ma face sa merg inainte e tocmai faptul ca blogul meu e in primul rand pentru sufletul meu
Iuliana, capul sus! Tocmai pentru că blogul este al sufletului tău. Dar și pentru ce care îți calcă pragul casei virtuale. Și înarmează-te cu răbdare. Trecerea pe domeniu propriu aduce cu ea o ușoară scădere a traficului. Cel puțin la mine așa a fost. Google nu mă mai iubește la fel ca înainte și, în plus, au dispărut și like-urile care apăreau la câteva secunde după ce postam. Nu plâng nici după căutări, nici după like-uri. Nu aduceau cititori reali,
eu, după cum cred că mă cunoşti deja, sunt adepta căii de mijloc. să simţi că ai nevoie de apreciere şi încurajare e firesc dar să îţi menţii aşteptările la un nivel realist, să ştii să cerni adevărul, lauda, de linguşeală sau false interese mi se pare dreapta măsură.
am găsit şi bloguri care nu aveau aproape nici un comentariu dar pe care erau nişte scrieri foarte frumose. erau însă atât de personale, de intime, încât simţeai că tulburi liniştea dacă spuneai ceva. oamenii aceia cu siguranţă nu îşi doreau mai mult de la blog decât să le consemneze gândurile şi poate să fie de folos şi de bucurie şi altora.
acum însă, privind către ceea ce faci tu aici, dacă nu ai fi avut feed back nu ai fi avut nici puterea de a visa şi a iniţia un proiect ca cel pe care l-ai lansat la începutul anului.
unii de la alţii ne luăm şi puterea şi lecţiile.
Adevărul este că m-am bazat pe câțiva dintre oamenii care mă citesc și pe care la rândul meu și eu îi vizitez. Și apreciez. Altfel nu aș fi avut curaj. Și da, unii de la alții putem învăța câte ceva.
Din punctul meu de vedere, e crunt când nu ai încredere în tine. Că ai avut-o și s-a pierdut – ca la mine – sau că n-ai avut-o deloc. Totul e mai greu și nevoia de confirmare și de apreciere e cruntă. Lupt cu asta de ani de zile și pașii sunt mici de tot. Acum zic că e bine că măcar sunt… dar, probabil, totul funcționează diferit, suntem diferiți…
Prefer pașii mici. Deși uneori aș vrea să pot zbura. Dar îi prefer pe cei mici pentru că mă fac să simt pământul sub picioare și să mă simt în siguranță. Asta nu înseamnă că, uneori, nu mă reped cu capul înainte. Avem nevoie și de un dram de inconștiență și nebunie.
Iar sunt de acord cu Vavaly, dar aş adăuga ceva: la inceput am fost atat de coplesita de orice comentariu şi mă trezeam prinzând aripi chiar dacă ştiam că nu e decât un mesaj încurajator şi nicidecum aplauze la scenă deschisa. In timp, am inteles cum sta treaba in blogosfera: cu vizitele de curtoazie sau din convingere, din plăcere sau dintr-un mers în cerc etc. Astăzi am citit in cateva locuri despre renuntarea la această plăcere, despre modul de a comenta şi chiar despre ceea ce atinge şi dezbină. Eu m-am gândit serios ce vreau să primesc de la această preocupare şi am scos multe din ecuaţie. Spuneam azi la Mugur, că in primul rand voi renunta la asteptari, la reciprocitate şi la blogurile unde nu mă regasesc deloc. Indiferent cu ce raman ştiu că poate eu nu voi mai scrie multă vreme dar cu sigurantă ştiu ce voi căuta şi pe cine pentru a le simti gândurile, informatiile, povestile. Azi, de exemplu, am citit un om …nou, dar vechi in blogosfera. Extraordinar m-am simtit. Dar am fugit fără să las un semn.
Cred că am citit în aceleași locuri. Și m-am întrebat toate lucrurile pe care deja le știi. Oare de ce ne supărăm pe noi, atunci când de fapt ne supără alții?
Totul tine de moda sau mai bine zis de cutuma. Fiecare gandeste ce vrea, dar raporteaza tot ceea ce gandeste la niste tipare. Chestia interesanta la blogosfera este ca ne putem stabilii noi insine moda de urmat.
Si eu astept semne care sa confirme ca nu predic in desert. Si eu scriu ca sa evadez, dar scriu pentru cititorii mei. Unii lasa un semn al trecerii printre randurile blogului meu, altii nu. Majoritatea nu lasa.
Aici intervine moda. Moda in blogosfera romaneasca este sa lasi cate un comentariu la fiecare articol citit pe blogurile preferate. Dar numai blogerii comenteaza pentru ca se asteapta sa fie comentati.
Cititorii care nu sunt blogeri nu obisnuiesc sa comenteze. Ei obisnuiesc in schimb sa dea share articolului undeva pe FB, Twitter, Google+ . Cred ca ei vor impune moda in blogosfera romaneasca. Adica daca citesti un blog nu trebuie neaparat sa si comentezi, un simplu share va fi suficient ca sa confirme aprecierea.
Nu știu dacă este neapărat modă. Cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt câteva bloguri pe care le citesc de fiecare dată când apare articol nou și unde comentez doar arareori. Pe unele pentru că tot ce aș putea spune este “frumos” sau “interesant”, lucruri adevărate, dar care par lipsite de sens când le spui într-un comentariu. Pe altele ajung când deja și-au spus părerea foarte mulți și mi se pare stupid să repet ceea ce deja au zis alții. Și mai există și alte împrejurări când tac deși mi-a plăcut postarea. Fie mă simt stânjenită de poziția mult mai înaltă în blogosferă a autorului, fie am senzația că acolo există deja o comunitate și mă simt pe lângă.
Până la urmă cred că depinde de fiecare felul în care procedează. Și da, există o anumită modă în ceea ce privește reciprocitatea.
[…] mult, Sonia, pentru felicitare, am primit-o astăzi împreună cu semnele de carte! N-am apucat să-i fac […]
Ar fi bine dacă am putea găsi o cale de mijloc, dacă le-am putea doza atât cât să nu încline prea mult balanţa nici în stanga nici în dreapta.
Contează părerea celor care citesc, nu putem nega iar atunci când aşterni exact ce simţi în momentul acela şi în loc de aprecieri primeşti sfaturi sau încurajări, îi simţi mai aproape. Să fie un fals sentiment de apartenenţă?
Eu cred că există calea de mijloc, doar că, uneori, ne abatem de la ea. Fie ne încrâncenăm prea tare, fie ne lăsăm influențați de cuvinte dulci. Și da, există un sentiment de apartenență. Uneori îl am.
Citesc multe bloguri fara sa comenetez, pentru ca sunt de acord, pentru ca mi se pare ca ideea e exprimata complet, daca nu pot pune ceva in plus tac Ma abtin uneori sa comentez si unde nu sunt de acord pentru ca se intra asa usor in discutii inutile, daca nu am timp sa formulez si reformulez comenariul pana mi se pare ca nu invita la vreo cearta ci exprima un punct de vedere si atat din nou mai bine tac.
Nici mie nu-mi plac polemicile. Sau cel puțin nu acelea purtate pe tonalități înalte și fără argumente. Mi s-a părut că, de multe ori, comunicarea virtuală lasă loc de suspiciuni și interpretări. De aceea le evit și eu.
Pai tot omul e construit dupa un anume tipar , si solitudinea nu-i chiar unul din punctele forte ale umanului.Rari sunt oamenii ce se pot izola si trai in singuratate.Extrapoland de aici ( ce cuvinte imi ies …cred ca-s bolnava) as zice ca si spatiul virtual blogosferic este un loc in care umanii socializeaza , fara a iesi din casa…e mai comod.
E un mod de a aduce oamenii aproape.
Ca avem nevoie de confirmarea lucrurilor…… si asta e clar , pentru ca facand de capul fiecaruia , nu ar mai fi consens si comuniune de idei , n-ar mai fi,zic eu , progres…e ca in versul horei : “hai sa dam mana cu mana”
Ca fiecare blogger , citesc si nu comentez si am bloguri pe care citesc zilnic si bloguri pe care citesc cateodata.De ce?Pai sunt multe motive : blogurile unde merg zilnic scriu inedit , in fiecare zi este ceva nou.Celelalte vin cu povesti cu aceeasi palarie sau au povesti pe care nu le inteleg…se repeta batand moneda pe acelasi subiect , zilnic.Uneori am ce comenta , alteori nu.Uneori imi place ce citesc , dar nu pricep nimic.Nu vreau sa ma apuc de insiruit motivele mele….
Dar mai zic , daca lumea virtuala ne permite sa profitam de ea chattuind , bloggarind si tot ce se mai poate , de ce sa nu profit , dupa posibilitate , de dezvoltarea tehnologiei?
Ai vazut filmul HER?Productie 2013 , cu Joachim Phoenix in rolul principal…poate va reusi sa iti raspunda la unele intrebari
Până la urmă, lumea virtuală nu este decât o oglindă a celei reale. Și se întâmplă și aici, la o altă scară, exact ce trăim dincolo de monitor.
Nu am văzut filmul, mulțumesc pentru recomandare.
când o să încetez să mai scriu pentru mine, probabil că voi închede blogul. căci degeaba scriu dacă nu respect ceea ce am mai bun: pe mine însămi.
păcat că unii, în jur, nu vor să mai vadă frumosul, jocul… păcat.
Telepatie? Aș crede că da. Tocmai scriu despre jocuri în blogosferă și despre frumusețea lor.
între noi e mai mult decât telepatie. și tocmai te citeam.
[…] Articolul pe care l-am scris ieri și cele câteva reacții care au apărut după publicarea lui, m-au făcut să mă gândesc serios că, până la urmă, noi (cei care scriem) suntem singurii responsabili de atmosfera care se creează în jurul nostru. Și doar de puține ori apare câte un comentator care dorește, cu tot dinadinsul, să ne strice ploile și să ne distrugă “feng shui-ul”. Nu o să dau exemple. Există deja “clasici” în viață destul e cunoscuți ai acestor gen de scrieri. Cu alte cuvinte, (și) tonul face muzica. […]
Eu unul, sunt dependent de feed-back. Situația era cu totul alta pe vremea „Gării pentru doi”. Acolo așteptam feed-back-ul unei singure persoane și chiar nu conta prea mult ceea ce se întâmpla în jur. De aceea m-a mirat foarte tare replica unui copil, bănuiesc, care a spus cum de părăsesc un blog cu atât de mulți vizitatori și un Pagerank 3 ? Mi se rupea mie de Pagerank-ul lui. Motivul pentru care acel blog a pornit la drum nu mai exista, ce sens ar fi avut să merg cu blogul mai departe. Pe noul blog însă, m-am trezit cumva singur. Și am avut nevoie să „vorbesc”. De aceea, blogul l-am văzut ca pe unul de dialog. Ori asta implică feed-back și comentarii. Dacă nu aș avea comentarii pe blog, cu siguranță l-aș închide. Like-urile, în schimb, mă lasă rece.
Îmi amintesc ziua în care a apărut Hipertensivul. Și nu, nu ai fost niciodată singur.
Uneori mi-e dor de Gară pentru doi. Eu nu l-am citit de la început și îmi pare rău.
Cred că-i în primul rînd o chestiune de încredere, dacă e să-ţi pese cu adevărat de feedback. O critică asiduă, nedreaptă fiind, o poţi detecta la un moment dat şi o poţi învinge cu o voinţă puternică. Un buchet de laude însă, ar putea păcăli atît de subtil încît ai urca scările mai mult zburînd şi ajuns pe scenă cu reflectoarele zîmbindu-ţi, ai constata mult prea tîrziu că de fapt eşti îmbrăcat cu “hainele împăratului”. Iar rîsetele din culise şi cele din sală vor avea un efect dezastruos.
Aşa că cel mai eficient e să te bazezi (aproape) exclusiv pe intuiţie şi bun-simţ.
Intuiția mai dă uneori și rateuri. Dar cu toate astea eu mă bazez tot timpul pe ea. Asumându-mi daunele colaterale.
Într-adevăr, mai dă rateuri. Şi doare al naibii de tare. Uneori mai tare decît putem duce. Mi-am luat-o de cîteva ori în viaţă şi consecinţele se văd.
Sonia, dependent (vorba vine) de feedback sunt doar în cazul concursurilor blogosferice unde mă străduiesc chiar să iasă un articol!
Nu mă supăr dacă lumea nu mă ajută deşi poate îi rog, consider că articolul meu a fost de calitate slabă! Toţi avem şi bune şi rele, important este ce, cum şi când folosim!
Lipsa de feedback nu înseamnă neapărat articol de calitate sablă. Poate omul nu rezonează cu acel concurs sau cu articolul prezentat. Şi da, fiecare avem şi bune şi rele.
Eu nu mi-am zis la inceputul blogului ca o sa scriu pentru mine. Am vrut sa scriu pentru prieteni. Pentru ca eram departe de ei si vroiam sa le povestesc. Insa, pe parcurs, feedbackul primit de la necunoscuti m-a determinat sa scriu mai mult si mai departe, nu cel primit de la prieteni. Tot acest feedback m-a facut sa ma gandesc de cateva ori sa nu mai scriu. Suntem influentati mult de reactiile celorlalti, depinde doar daca alegem sa le lasam sa ne conduca viata sau nu.
Nu m-am gândit niciodată să renunț. Deși m-am supărat de câteva ori.
E important si feedback-ul dar decat unul de forma mai bine lipsa. Ai anticipat, cred, ca vreau sa spun ca in blogosfera ma supara cel mai mult lauda excesiva. De care dau peste tot pe unde umblu, de s-ar putea crede ca pe bloguri se publica doar articole demne de Nobel sau Pulitzer. Mai apare si pe la mine pe blog dar o ignor si oamenii au inteles ca la mine nu prea tine.
Legat partial de feedback e si ultimul meu articol. Iarna ne inspira asemanator
Laudele astea mă seacă. Mai ales când sunt conștientă că nu am dat tot ce este mai bun. Și pe blogul vechi mă seca butonul de like. Bine că nu-l mai am.
Asta…e ridicare la fileu!
Am o postare în ciorne de două zile…Ezit să-i dau drumul, dar cred că tocmai am descopertit că am nevoie de o confirmare!
Ai binecuvântarea mea. Go!