Archive for Personal

11 Ian 2014

La revedere Blog de iarnă. Bun venit Anotimpuri!

56 Comments Oameni care contează, Personal

 thank you art bolg11 ianuarie 2014. Ora 00:00. Așa cum bănuiam că se va întâmpla, telefonul sună exact în secunda care face trecerea spre o nouă zi. A devenit o tradiție, de o bună bucată de vreme, ca Anca să mă sune în această zi, la această oră.

Îmi face urări, iar eu i le întorc, mai povestim una, alta, eu mă mai plâng că am mai îmbătrânit cu un an, ea râde. Râd și eu. Până la urmă, mă simt exact ca și ieri, iar ziua asta, care de abia s-a născut, nu mi-a pus încă nicio greutate nouă în spate. Povestim și se întâmplă să primesc un e-mail. Tot de la ea. Îl deschid și… surpriză! User și parolă pentru contul de administrator al blogului soniaspatariu.ro.

Read more

06 Ian 2014

Pentru că meriți mai mult

12 Comments Oameni care contează, Personal

happy_birthday_cardPentru că meriți mai mult… Dacă nu știați, o să aflați acum că acesta este sloganul firmei la care lucrez. Am mai pomenit de câteva ori, pe blog, despre locul meu de muncă. Și cred că v-am povestit și că am visat și mi-am dorit ani de zile să lucrez într-un astfel de domeniu. Visul mi s-a împlinit atunci când nici nu mai îndrăzneam să sper.

Am mai amintit de câteva ori și despre faptul că nu aș fi reușit niciodată să am acest loc de muncă dacă nu beneficiam de sprijin și de încredere. Recunosc, și am recunoscut întotdeauna, că nu eram destul de pregătită, îmi lipseau majoritatea cunoștințelor necesare și, într-un fel, aterizasem într-o lume care, privită din interior, îmi era mai străină decât mi-aș fi imaginat. Dar s-a întâmplat să ajung în preajma unor oameni care m-au primit în familia lor făcându-mă să mă simt din prima clipa parte din ea. Care au avut răbdare și care au dorit să-mi ofere o șansă.

Read more

30 Dec 2013

Unde se duc visurile când se duc

35 Comments Întrebări, Personal

dreamcatcher2Doar câteva zeci de ore până la cumpăna dintre ani, hotar simbolic stabilit de o convenție, cea care măsoară scurgerea timpului pentru noi. Veți fi tentați să-mi vorbiți despre științe, despre deplasarea aștrilor, despre teoria relativității. Eu o să vă vorbesc doar despre percepții. Și despre visuri…

Sunt în vacanță și nici nu știu cum a trecut atât de repede jumătate din ea. Poate pentru că momentele de bucurie se scurg în general repede, iar cele în care sunt amărâți și ne doare  abia se târăsc? Sunt în vacanță și încă fac doar ceea ce îmi place. Citesc, mă uit la seriale, pierd timpul. Aș mai avea câte ceva de lucru, dar îmi permit să amân. Tot timpul este al meu și doar pentru mine. Un egoism necesar.

Read more

29 Dec 2013

Mondo cane

26 Comments O lume nebună, Oameni care contează, Personal

rainbowMi-am amintit ieri, aparent întâmplător, de un film. Se numește Mondo cane (titlu deloc greu de tradus) și este din 1962. Primul meu contact cu el s-a întâmplat cam în vremea din care am primele amintiri. Nu știu ce impresie mi-a lăsat atunci acel film dur, probabil că nici una (din fericire, căci nu este un film la care să-ți duci copilul foarte mic), dar ani de zile mi-am amintit despre el ca și cum ar fi fost alcătuit dintr-o singură secvență, una în care niște oameni mănâncă un fel de clătite umplute cu ceva vietăți mișcătoare.

L-am revăzut (deși este improprie exprimarea, prima lui vizionare nu contează chiar deloc) cândva, atunci când internetul ne-a adus în case posibilitatea de a urmări evenimentele în timp real, dar și de a le accesa ușor pe cele care au devenit deja istorie. M-a impresionat, dar văzusem deja destul de multe documentare și, unele lucruri care în 1962 trecuseră drept senzaționale, mi-erau deja cunoscute.  Știam deja despre destule acte de cruzime și obiceiuri ciudate, despre excentricități de neimaginat și ritualuri anacronice, despre modernisme exagerate și acte de terorism alimentate de fanatism. L-am catalogat însă în categoria filmelor care trebuiesc văzute măcar o dată în viață. Pentru pionieratul lui și pentru mozaicul extraordinar pe care îl construiește piesă cu piesă. Cu înțelegere și cu umor. Și mi s-a părut mie și cu optimism.

Read more

28 Dec 2013

Povestea continuă

72 Comments Blogging, Oameni care contează, Personal

one-year-and-countingÎn seara aceasta am umblat fredonând prin casă “astăzi e ziua ta…”. Ușor hilară situația. Talentele mele de primadonă nu sunt prea bine dezvoltate. Și nici măcar nu este ziua lui. Încă. Mai am de așteptat câteva ore. Asta ca să nu mai vorbim și despre faptul că el nu este o persoană, ci este EL, blogul meu. :)

Așadar, în clipa când veți citi aceste rânduri se va fi întâmplat deja minunea. Blogul meu a împlinit un an.

Read more

27 Dec 2013

Măsura nedreptății

30 Comments Gândul din cuvânt, Personal

karmaAi făcut vreodată suma nedreptăților care ți s-au întâmplat în viața ta de până acuma? Ai pus e hârtie, inechitate cu inechitate, una sub alta, unități sub unități, zeci sub zeci, sute sub sute, ca la matematică, pentru ca mai apoi să tragi o linie sub ele și să începi să le aduni? Dacă ai reușit să faci lucrul acesta, te felicit. Mie nu-mi iese.  În primul rând pentru că mi se pare că nu au aceeași unitate de măsură. Și mai apoi pentru că cele care par a fi din aceeași categorie au cei mai ciudați multiplii și submultiplii.

Poate ar trebui să încep prin a definii mai clar categoriile. Pe o coloană voi așeza inechitățile dictate de conjunctură. De întâmplare sau de destin, spuneți-i cum vreți în astă seară. M-am născut în această țară și nu în alta, undeva aiurea, în acest secol, din acești părinți. O zestre care mi-a adus numeroase avantaje, dar care, pe undeva m-a trimis în cursa vieții și cu un oarecare handicap. Cred că vă regăsiți în coloana asta.

Pe o altă coloană voi așeza nedreptățile de zi cu zi, că dacă le spun obișnuite parcă nu sună bine (nu voi putea să văd niciodată într-o inechitate un lucru firesc). Pâine și cuțitul este la mine, dar algoritmul după care le mânuiesc este făcut de altcineva. Îi zice societatea în care trăiesc și, ca orice sistem de pe lumea asta, este imperfectă. Îmi mai pune câte o piedică, mai îmi dă câte un brânci, mă mai zgâlțâie. Uneori mă fură, alteori îmi pune în traistă doar iluzii.

Ultima coloană este cea la care vroiam, de fapt, să ajung. Nu pentru că m-aș omorî după inechitățile pe care le voi așeza acolo, ci pentru că sunt cele pe care aș putea să le controlez, să le țin în frâu, cât de cât, și să nu le las să își facă mendrele. Sunt nedreptățile care mi se fac și la a căror naștere iau parte și eu. Cele care apar pentru că la un moment dat mă feresc să-mi spun părerea sau să mă implic în lucruri pe care viața mi le scoate în cale. Uneori pentru că mi-este mai ușor să fiu doar simplu spectator. E comod și îmi conservă energia. Alteori pentru că mi-este rușine să îmi spun păsul. Sau teamă. De ridicol sau de eșec. De cele mai multe ori pentru că îmi imaginez că nu-mi pasă, că nu are legătură cu mine, că pot trăi îi turnul meu de fildeș fără că ceva să mă atingă. Și totuși…

Cuvintele nerostite la timpul lor mi se întorc câteodată ca un bumerang. Și lovesc exact acolo unde doare mai tare. În moalele capului. Icnesc și de cele mai multe ori tac. Alteori încerc să protestez. Până când un gând mă atenționează că nu am decât să suport consecințele hotărârilor luate de alții, atâta vreme cât, de bună voie și nesilită de nimeni, eu am ales să tac.

Dacă vi se pare că acest articol este o parabolă, nu sunteți departe de adevăr. Celor care știu istoria unei polemici de pe Facebook li se va putea părea că de acolo își are izvorul. Aici adevărul este doar parțial. Istoria aceea a devenit deja istorie, am tras concluziile și am clasat-o. Ideea, este adevărat, a rămas. Am împletit-o cu imagini din cartea pe care am terminat-o de citit cândva spre dimineață  (și despre care o să vă povestesc în curând), gândurile s-au amestecat și a ieșit ceea ce ați citit, deși planul pentru astăzi era un articol vesel și optimist. Va veni și el în câteva ore.

Concluzia? Există una. Este Gândul din cuvânt pe care o să îl scriu și Irealiei.

Inechitatea este, uneori, o karma ai cărei creatori suntem chiar noi. O alimentăm cu nepăsare, lipsă de implicare, teamă sau orgoliu nemăsurat și, inevitabil, vine o vreme când ne simțim aproape striviți de tăvălugul ei. Am fi putut evita ceea ce a devenit de neevitat? Nu știm. Nici măcar nu am încercat să facem ceva. În schimb am dat, poate fără să conștientizăm, măsură nedreptății pe care o trăim.

26 Dec 2013

Un Moș Crăciun întârziat…

25 Comments Blogging, Oameni care contează, Personal, psi

Acesta este darul meu pentru membrii Clubului psi. Era de multă vreme în plan, dar timpul s-a împotrivit mai mult decât mi-aș fi dorit eu. Și, ca de obicei, o idee care nu se materializează în clipa în care se naște, sfârșește prin a deveni… alta. Sper să vă placă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-lVX6uArjVM&w=560&h=315]

Cu drag,

Moș Crăciun

(Un Moș Crăciun care a fost… doi. :) Eu am făcut montajul, Anca a venit cu ideea de fundal sonor. Emeli Sandé - Read All About It.)

24 Dec 2013

Sărbători cu bine…

40 Comments Oameni care contează, Personal
… tuturor și fiecăruia în parte. Să vă aducă Moșul câte puțin din toate. Înțelepciune, noroc, belșug, prosperitate. Dar să nu facă economie la sănătate. La iubire și la generozitate. Iar dacă în seara aceasta nu va veni, să știți că nu v-a uitat. S-a rătăcit, poate, prin ceața de afară. Voi să purtați doar, mereu, sufletul la voi. Nu se știe când vă veți întâlni.

Cu drag,

Sonia
glob

23 Dec 2013

Bradul

38 Comments Blogging, Oameni care contează, Personal

Pine tree branchModest, asimetric, cam chel într-o parte. Nu mi-l mai amintesc în cel mai mic amănunt, dar cât de mare ar putea fi un brad care încape în portbagajul unui Trabant? Aproape că uitasem de el în anul acela. Ajunul Crăciunului îl adusese în prim plan în ultimul moment. Era al doilea brad din viața copilului meu și, probabil, primul pe care urma să îl conștientizeze. Cumva, se asorta perfect cu apartamentul în care locuiam și care nu era deloc pregătit de sărbătoare. Perdelele nu fuseseră încă agățate la geamuri, blatul de tort, cam necrescut și puțin ars, aștepta să fie umplut, sub pom urma să pun doar o păpușă și câteva portocale. Noroc că îmi reușiseră sarmalele. Niciodată nu mi se întâmplase să fiu prinsă pe picior greșit. Din puținul pe care îl aveam, reușeam, de fiecare dată, să încropesc de toate. Adunasem într-un caiet rețete de prăjituri la care era de ajuns un ou,  casa era lună, deși singurul detergent pe care îl aveam era soda adusă de socrul meu din combinat, izbuteam cumva, pe sub mână, să cumpăr carne și cafea, pândeam zile întregi la magazinul “7 Pitici” momentul când “se băgau” jucării chinezești. Migăleam nopți la rând podoabe pentru pom, dichiseam cu o răbdare de fier platouri cu aperitive, coceam târziu, după miezul nopții, cu speranța că flacăra cuptorului nu se va stinge. Nu mă plângeam niciodată că sunt obosită. Eram tânără, aveam un copil și îmi doream ca totul să fie perfect.

De ce era acum, altfel? Pentru că în calendar scria 24 decembrie 1989.

Aflasem despre întâmplările de la Timișoara încă din prima zi (o colegă avea fiul student acolo), iar despre cele de la București chiar din seara de 21, de la o mătușă prinsă în vâltoarea evenimentelor pentru că, la manifestația de la prânz, își pierduse cheile. Ascultasem cu înfrigurare “Europa Liberă”, iar la birou, în dimineața zilei de 22, așteptasem țârâitul telefonului cu sufletul la gură. Colegii de la “Producție”, singurii care aveau o linie pe care se putea comunica cu orașul, ne anunțau, din când în când, ce se mai întâmplă la Hunedoara. Cumva, toată lumea aștepta ca de acolo să se dea semnalul. Călanul (locul unde munceam eu) nu avea aceeași atâta forță ca mamutul din orașul învecinat.

N-o să vă povestesc despre desfășurarea evenimentelor. O să vă spun doar că am ajuns acasă spre seară, o dată cu soțul meu. Eu îmbrăcată în pufoaică (era ținuta mea de lucru, deși munceam într-un birou, unul fără căldură ați înțeles), el în uniforma Gărzilor Patriotice. Eu îmi abandonasem paltonul ca să pot să mă strecor mai ușor până în locul unde se adunase toată suflarea, el primise hainele kaki și instrucțiuni clare să îndemne oamenii să protesteze, dar să nu distrugă. Eram fericiți. Se întâmplau lucruri la care visam de multă vreme.

Fericirea avea să dureze doar până la miezul nopții. La primul sunet al sirenei (lucru ciudat la acea oră), soțul meu s-a ridicat și a plecat. La puțin timp după aceea au început să se audă focuri de armă.

Ce s-a întâmplat cu adevărat, cine a tras (dacă a tras cineva sau dacă a fost doar o iluzie care a declanșat un război imaginar) nu știm nici astăzi. Mi-a rămas însă amintirea celor două nopți de coșmar în care a lipsit de acasă. Știam că el este într-o unitate militară, lăsarea întunericului dădea tonul rafalelor de puști automate, iar eu le număram până în zori cu inima strânsă. Nu, nu are certificat de revoluționar, deși alți colegi de “fapte” au obținut unul. Nu a cerut niciodată un lucru care a considerat că nu i se cuvine.

Dar să revin la 24 decembrie. Venise în zori, teafăr și nevătămat. Urma să meargă înapoi peste două zile, dar în clipa aceea nimic nu mai conta. Eram împreună, duceam acasă, unde ne aștepta copilul nostru, bradul, iar în suflet purtam o mare de speranțe. Zâmbeam și ni se părea incredibil că mergeam cu mașina în duminica în care nu aveam drept de circulație și că la pompa de benzină ni se spusese că putem să alimentăm cât dorim. Nădăjduiam că totul se va termina repede și ca vom respira prin fiecare por, în curând, libertatea pe care ne-o dorisem. Și spun din nou că eram fericiți. Și naivi mai adaug de astă dată.

Ce s-a întâmplat între bradul de atunci (căruia nu am îndrăznit să-i aprindem luminile, de frică că vreun terorist ne-ar putea repera) și cel pe care o să-l împodobesc doar peste două zile? 24 de ani de viață. Cu bune și rele, cu inflație galopantă și momente în care am rămas fără loc de muncă (cei doi coloși industriali s-au năruit încet, încet, până nu a mai rămas nimic din ei), cu aproape strigătul “mă schimb sau mor”, cu schimbări radicale și noi începuturi, cu speranțe care s-au stins, dar și cu altele care le-au luat locul celor vechi. Poate am fost norocoși că lucrurile s-au așezat frumos, poate că am muncit pe brânci uneori, poate că nu ne-am dorit decât să trăim decent, cert este că, una peste alta, făcând suma acestor ani, rezultatul este unul pozitiv.

Dezamăgiri? Cu siguranță da. De tot felul. Și nu o să vă povestesc nici despre ele în amănunt. Pentru că sunt sigură că le-ați experimentat și voi. În ciuda lor, cu o naivitate care vine mai degrabă din dorință decât din ignoranță, eu cred încă în oameni. Chiar dacă sunt înregimentați în sisteme care nu mai au pentru mine nicio credibilitate. Pentru că i-am întâlnit chiar și acolo unde totul pare putred, pentru că i-am văzut și în locurile în care nu mă așteptam să-i mai găsesc. Omenia nu a murit și nu este pe cale de dispariție. Doar lipsa ei este mai zgomotoasă și mai plină de tupeu, deci în primele rânduri aproape de fiecare dată.

Bradul de poimâine va fi cu siguranță mult mai frumos și mai bogat în daruri decât cel de odinioară. În sufletul lui, căci și brazii de Crăciun au suflet, stă ascuns însă cel de acum 24 de ani. Împreună cu toate câte au fost, bune și rele, și cu speranța că oamenii buni vor domina, cândva, lumea.

Zâmbiți? Nu mă supăr. Lăsați-mă doar să fiu chiar și ultima naivă din Univers.

Alte povești despre brazi găsiți aici. Acest articol nu este doar un pretext pentru joaca de luni a clubului psi. Se vrea și un modest omagiu, stângaci este adevărat, adus celor care în acel decembrie au murit. Naivă, din nou, voi spune că nu degeaba.

19 Dec 2013

Cireșe de decembrie

13 Comments Blogging, Joacă, Personal

cireseDacă ar fi să împodobesc în seara asta pomul de Crăciun, aș alege un decor monocolor. I-aș atârna pe ramuri cireșe. Două câte două,  perechi ce se privesc parcă în oglindă și suflete gemene ale unor vârste foarte diferite, dar care îmi aparțin.

O cireașă ar aduna în rotundul său copilăria și cireșul din grădina de la drum. Plăpând, dar timpuriu, pe care îl așteptam în fiecare an, cum altfel decât… ca pe un cireș copt. Spre izbăvirea leului pe care îl foloseam în fiecare dimineață, ca să cumpăr o chită cu zece rumene fructe, de la o bătrânică mereu prezentă în colțul străzii, cu o tarabă improvizată direct pe trotuar, dintr-un ziar. Și tot în miezul ei și al unei copilării pe care o revăd ca prin vis, se află ascunși Cireșarii. Darul fabulos de Crăciun, al unui an al cărui număr nu mai știu să îl spun.

Alta ar mirosi ca florile mame ale cireșilor din Nago, cei dintâi din lume care înfloresc în fiecare primăvară. Miros dulce-amar de vremelnicie. A lor și a vieților noastre pe acest pământ. O cireașă cu iz de melancolie, al cărui cerc imperfect este croit din anii mei.

Așa aș face dacă aș împodobi în astă seară bradul, dar cum lucrul acesta nu se întâmplă niciodată înainte de Ajun, mâine s-ar putea să îmi doresc alt decor.

Dacă ar fi ca tu, în seara asta, să faci pomul de Crăciun, ce i-ai așeza pe ramuri?

Cireșe în decembrie? Poate vi se pare ciudat, dar de veți căuta, veți afla și alți culegători. Aici. :)