Un schimb de replici (căci idei nu le pot numi) pe care l-am avut ieri a readus în actualitatea dorința de a scrie despre un subiect pe care l-am tot amânat. Povestea este moartă și îngropată pentru mine, nu despre ea vreau să vă povestesc, am tras concluzii și învățăminte din ea și cred că îmi vor fi de folos. Ceea ce vreau să scriu acum este că sunt o ființă subiectivă, nu ascund asta și nici nu cred că săvârșesc un păcat major. Asemeni mie este și blogul meu. Și de aici întrebarea “cât de obiectivi suntem când ne scriem articolele sau când comentăm subiectele alese de alții?”.
Referitor la articole… lucrurile mi se par simple. Nu mi-am propus nicio clipă să fiu o sursă de informații pentru alții. Scriu lucruri, poate banale, care sunt aproape de sufletul meu. Scriu despre viață așa cum o văd eu, uneori prin lentile colorate, alteori din spatele unor geamuri fumurii, sper că niciodată purtând ochelari de cal. Scriu subiectiv deci. M-am întrebat de multe ori ce găsesc oamenii care vin să îmi citească articolele, mai ales că sunt cu mult mai mulți decât mi-am imaginat atunci când dintr-o joacă am așternut primele gânduri pe internet. Nu am un răspuns foarte bine conturat și, subiectivă din nou, poate greșesc. Cred că unii găsesc printre rândurile mele frânturi din viața lor, iar alții, cu siguranță, vor să vadă cum gândesc cei care nu le sunt asemenea. Cititori fideli sau simpli trecători, eu îi prețuiesc pe toți. Nu suntem la fel, nu toată lumea se iubește cu toată lumea. Pe blog nu scriu lucruri corecte sau greșite. Sunt doar gânduri. Unora le plac, altora nu. Până la urmă poate de aici vine frumusețea vieții. Altfel nu am fi decât o armată de roboți care răspund acelorași comenzi.
Despre blogurile pe care le citesc și unde uneori comentez… Sunt subiectivă din nou. Le calc pragul pentru că, fără să îi cunosc în viața reală, îmi plac oamenii aceia și scriitura lor. Nu sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care îl citesc la ei, dar scrisul lor are nerv. Uneori îmi aduce un zâmbet pe față într-o dimineață urâtă, alteori mă provoacă să mă gândesc la lucruri importante. Poate că ceea ce mie mi se pare grozav este pentru alții doar o înșiruire de cuvinte fără sens. Subiectivi și ei, nu-i condamn.
Sunt subiectivă, deci, și atâta vreme cât lucrul ăsta nu pune în pericol soarta planetei și nici nu aduce prejudicii celor din jurul meu, voi continua să-mi ascult inima. Îmi rezerv dreptul să văd artă acolo unde unii nu văd decât o amestecătură de culori sau cuvinte amestecate și fără sens acolo unde alții găsesc adevărul suprem al vieții.
Obiectivi sau subiectivi? Voi cum sunteți?
(O să răspund la comentarii doar mai târziu. Acum plec să îl văd pe Cristian Gog. O să îl întreb, dacă o să am prilejul, dacă nu știe vreo pasă care face oamenii mai obiectivi mai toleranți și mai buni. O să îl rog să înceapă cu mine. Și de va mai rămâne ceva praf magic… cu siguranță că îi va găsi întrebuințare.)

Sursa foto.

Astăzi am avut un sentiment ciudat. Îmi este destul de greu să-l descriu. În drum spre casă, bucurându-mă de vremea caldă și de explozia de culori, cu mintea golită de gânduri și sufletul ușor, stăpânită de o  singură dorință, aceea de a mă bucura pur și simplu doar de primăvară, am avut dintr-o dată  senzația aceea de ceva nu se leagă. Același drum pe care îl fac în fiecare zi, deja familiar, cele câteva gropi în asfaltul nu de multă vreme reabilitat, blocurile odată gri concurând acum  cu penajul uni papagal  (căci fiecare și-a izolat apartamentul cum și când a vrut  și a spoit bucățica sa cu ce culoare i-a plăcut lui cel mai mult). O terasă obscură, aceeași de anul trecut, de unde se aude destul de tare un cântec despre străinătate și despre frați, un șervețel aruncat pe trotuar (deși doar la câțiva pași primăria a montat un coș de gunoi), un ambalaj de înghețată, părăsit și el tot pe dalele noi, un chioșc cu de toate, coadă la hamburger. Mă opresc să cumpăr înghețată. Ambalajul aruncat pe jos mi-a făcut o teribilă poftă de dulcele rece. Mirela dă-mi 500. Probabil au alungat-o jandarmii din vreo parcare de supermarket și încearcă să își facă planul în alt loc. Evident că nu mai cere 500, banii s-au schimbat. Se mulțumește cu 50 de bani. Pierd câteva minute să trec strada spre casă. De când avem sens giratoriu în loc de intersecție semaforizată am mereu problema asta. Ajung acasă. Senzația de mai înainte începe să mă obsedeze (ca atunci când nu îmi aduc aminte ce actor a jucat într-un film). Ce nu e în regulă? Răspunsul vine brusc, exact așa cum a apărut și sentimentul de ciudat. Este totul în regulă. Așa a fost și acum două luni, așa va fi probabil și peste trei. Doar că în lunile care au trecut, mult prea preocupată de frig sau de ploi, nu am avut ochi pentru mizeria camuflată în zilele cenușii. Iar la vară se va ascunde în marea de verdeață care o să acopere orașul, așa cum este ascuns uneori gunoiul sub covor.

Aceeași imagine, cea de zi cu zi, dar astăzi distonând puternic cu explozia de primăvară, de crud, de culori pale, de aer aproape curat. De nou.

Așa am văzut eu azi primăvara. O frumoasă chinuită în brațele nepăsării noastre. Sau poate privirea mă înșeală și o fi astenia sau vreo alergie care are de gând să devină acută?

Sursa foto.
___________
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

sau  Cronica unui echilibrist pe sârmă - 2

Aplauzele se estompează, luminile se sting pe rând. În liniștea nefirească începe să facă socoteli. Câte zâmbete, câte ovații, câte ezitări, câte poticneli. Nu e bun la aritmetica asta. Îi dă când cu minus, când cu plus. Măcar de ar știi să răspundă la o întrebare care de ceva vreme nu îi dă pace. A fost actor într-un spectacol sau în propria-i viață? (Cronica unui echilibrist pe sârmă - 1)

 Doar o clipă pare să dureze întunericul și liniștea și ciudatul exercițiu de aritmetică. Se dezmeticește într-o pată orbitoare de lumină care tot crește. O fi tunelul dintre viață și moarte despre care povestesc cei care s-au aflat la hotar, dar nu l-au trecut? Puțin probabil.  Nu se simte ușor și liber și nici înconjurat de iubire. Probabil doar un reflector este cel care îi arde retina și pielea și îl face să se simtă gol și abandonat în mijlocul arenei care prinde viață din nou.

În murmurul surd încep să se distingă încurajări, râsete batjocoritoare, chiar și câteva înjurături. Se concentrează ca să își aducă aminte cum ar trebui să fie mai departe numărul lui. Un mic salt, echilibru într-un picior, o piruetă? Poate ar trebui să mimeze un accident și o salvare miraculoasă. Nu știe. Îl descumpănesc  zgomotele  care vin din arenă sau din staluri. Sau poate nu neapărat frânturile de voci amestecate, cât faptul că vin de la oameni fără față. Căci nu le vede fețele ascunse una lângă alta în întuneric.

Un gând îl însuflețește dintr-odată. La ce bun să le vadă chipurile. Oricum, marea majoritate poartă mască.

Oscar Wilde. Ar trebui să se gândească la pasul următor, nu la Oscar Wilde. Pășind smerit, ca osândit… Nu, parcă nu asta se potrivește. O masca ne spune mai multe decât o față. Asta era!

O mare de măști și niciun chip, dar și-i poate imagina pe cei din spatele lor și simte că le poate citi și gândurile.

O balerină a înghețat, lângă cortină, într-un plié pentru prima oară perfect, fachirul își oblojește pe ascuns cele câteva răni, dresorul își îndeasă în mânecă cuburi de zahăr cumpărate de la magazinul universal de peste drum. Sub privirile plictisite ale unui scamator care fumează desenând în aer rotocoale de fum, o colombină își șterge de zor lacrimile și rimelul curs.

În public mulțimea așteaptă. Umăr lângă umăr, mască lângă mască. O bătrână se învinovățește că a cheltuit ultimii bani pe bilet, rămânându-i pentru cină doar un colț de pâine cu gem. Un tânăr a cuprins timid mâna unei blonde minione și se întreabă când ar fi potrivit să îi mărturisească că o iubește. Un domn de vârstă incertă încearcă să calculeze ce profit i-au adus speculațiile la bursă. Măști de toate felurile. A perfecțiunii, a nepăsării, a fericirii, a indiferenței, a nervozității, a compasiunii. Fiecare ascunzând altceva.

Prea multe gânduri. Aproape fără să realizeze ce face desprinde din jurul mijlocului frânghia de siguranță. Se balansează ușor, ridică mâinile deasupra capului, dansează pe o muzică numai de el știută, vibrează o dată cu panglica de oțel care i se așterne docilă sub tălpile pline de bătături. Și măștile dansează, nevăzute, o dată cu el.

Luminile se aprind. Aplauze. Sau invers, aproape că nu este importantă ordinea. Își savurează succesul fără să îi pese de măști, de balerine sau de dresor.

Tu ai purtat vreodată mască?

Textul pe care l-ați citit este doar o parabolă. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Povestea nu are final. Cel puțin în capitolul ăsta eroul nu a executat saltul mortal.

Din nou nu apare clovnul. De data asta nu l-am mai uitat. Am hotărât că o să îi dedic un capitol separat.

Sursa foto.

Privește curios, dar ușor descumpănit, linia subțire. Nu-i este frică. Doar privirea îi joacă feste și vede ca prin ceață dunga argintie care i se așterne în față. Știe că este timpul să pornească la drum. Parcă își amintește că cineva i-a spus că trebuie să facă lucrul ăsta. Sau poate e doar o părere. Locul de unde vine ar putea fi lipsit de amintiri, iar începutul călătoriei doar o idee care i-a venit în minte acum. Pornește șovăitor. Un pas înainte, unul înapoi… Doi pași înainte, unul înapoi… Nici nu-și dă seama când începe să meargă cu mai multă siguranță. O siguranță oarecum iluzorie. Metalul de sub tălpi este înșelător și îi joacă feste câteodată. Perfecțiunea de acum (numai) câțiva metri, devine pe alocuri o cursă cu obstacole. Sus, jos, stânga, dreapta, câte un pas înapoi. Categoric, fără cale de întoarcere.

În jurul lui alți acrobați experimentează aceeași aventură. Ce spectacol! Unii deja aleargă și undeva se aud deja aplauze. Alții, mai puțin norocoși sau mai puțin stăruitori, atârnă într-un echilibru precar. Sau cad.

Începe să îi tremure și lui genunchii. Gândurile încep să curgă mai repede. Și timpul la fel. Undeva se insinuează un fior de teamă. Strânge din dinți, își mușcă buzele și merge înainte. Își face iluzii, își face nervi, își face planuri.

În clipele de răgaz îi place să citească sau să admire dresorul. Are o carte, a lui, preferată. Îi zice “Istorie”. Este despre războaie sau perioade înfloritoare, despre cataclisme (naturale sau inventate), despre succese răsunătoare, despre bucurie și deznădejde. Ce mai, este despre el, de aceea îi place atât de mult. Iar dresorul… Ce om este dresorul! Mândru, drept, înfiretat în straie strălucitoare, cu toată suflarea la picioarele lui. Cel puțin așa pare de la distanță. Apropierea este însă, de cele mai multe ori, dezamăgitoare. Un fost acrobat și el! Când îl vezi de aproape știi cum își cumpără ascultarea. Mânuind bățul sau cuburile de zahăr ascunse în mâneca hainei.

Încă o bucată de drum, pe sârma care vibrează tot mai tare. Poate de la bătăile inimii? Doi pași mai la dreapta o trapezistă care parcă zboară, în față o colombină timidă, peste tot balerine grațioase, dansatoare focoase, subrete istețe, contorsioniste. Femei. Pentru care bate inima așa tare? Și oare cui îi zâmbește cea blondă aflată puțin mai în față? Lui sau vreunui arlechin?

Cel mai mult îi place când în public apar copiii. Încearcă să execute mersul fără cusur. Le explică cu răbdare secretul echilibrului său, îi încurajează să încerce să pășească pe sârmă fără frică. Atât cât le poate capta atenția. Căci se întâmplă destul de repede să fie eclipsat de vreo acrobată, de vreun ponei sau scamator.

Vine o vreme când oboseala și încordarea își spun cuvântul. Aplauzele se estompează, luminile se sting pe rând. În liniștea nefirească începe să facă socoteli. Câte zâmbete, câte ovații, câte ezitări, câte poticneli. Nu e bun la aritmetica asta. Îi dă când cu minus, când cu plus. Măcar de ar știi să răspundă la o întrebare care de ceva vreme nu îi dă pace. A fost actor într-un spectacol sau în propria-i viață?

Voi ce credeți?

Câteva precizări: Textul pe care l-ați citit este doar o parabolă. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Povestea nu are final. Cel puțin în capitolul ăsta eroul nu a executat saltul mortal.

Sursa de inspirație a fost fotografia pe care am inserat-o.

În ultima săptămână nu am reușit să scriu NIMIC. Am avut timp, am avut chef, uneori mi s-a părut că am și inspirație. Au fost și tentative. De fiecare dată însă, m-am trezit prizoniera unei  idei fixe.  Neuronii mei amorțiți nu au fost capabili să producă (pentru un început de articol) decât o singură propoziție: m-am săturat de iarnă. Și cum nu era o premieră exprimarea mea (căci bănuiesc că acesta este laitmotivul de pe buzele tuturor) am renunțat de fiecare data să scriu. Ar fi fost banal, iar cuvintele doar un amalgam de frustrare amestecată cu ciudă.

Și totuși…

Un sfert de ora de uitat la televizor m-a îndemnat să dau frâu liber gândurilor.

Timpul. Cel probabil, căci despre el vorbesc.  Aud despre viscol și cod de nu știu care culoare. Aud o grămadă de oameni din jurul meu spunând că îi deprimă iarna asta care se prelungește. Pe mine (care nu am lipici la depresii) mă enervează! Mă uit pe un site de meteo și văd că săptămâna viitoare va fi tot frig și urât.  Sper că este unul în care n-ar trebui să am încredere.  Nu vreau ca vremea asta de tot rahatul să-mi strice weekendul viitor. Îl plănuiesc de prea mult timp.

(Anotimpurile). În paranteză pentru că este o paranteză. Nu are legătură cu știrile de la televizor.

Rumegând  zilele trecute influența fenomenelor meteo asupra psihicului uman (că de nevoie românul devine specialist în toate), mi-am întărit credința că eu nu am niciun anotimp preferat. Găsesc hibe fiecăruia. E prea frig sau prea cald, plouă sau bate vântul, nu-mi place aerul condiționat sau vine prea mare factura la gaz. Cu toate astea îl aștept pe fiecare (anotimp) pentru lucrurile bune pe care mi le aduce și de care uneori mi-e dor.

Timpurile. Parcă o iau și mai tare la vale. Nu sunt eu la curent cu toate știrile, dar două pe care le-am văzut din întâmplare îmi dau de gândit.

Primul subiect care m-a lăsat fără aer este cel al cadavrelor de la Antipa. Deși mi se pare morbidă curiozitatea unora pentru trupurile disecate și plastinate (zic bine?), aș putea să  le înțeleg curiozitatea. Dar să te duci la o asemenea expoziție cu copilul de câțiva anișori în brațe, este de-a dreptul absurd. Oameni buni, duceți-vă odraslele la teatrul de păpuși, la zoo sau în parc să se joace! Citiți-le din Frații Grimm sau lăsați-i la desene animate. Lecția de anatomie (pe care cei mici oricum nu ar putea-o pricepe) este doar un pretext comercial. Categoric copiii nu au ce căuta la o expoziție  de  ”artă” cu asemenea exponate.

Al doilea subiect este cel mult discutat al bentiței tricolore. Nu i-aș fi dat importanță. Sabina este doar un copil de 15 ani. Nu știu dacă patriotismul ei este real, așa cum nu cred nici în xenofobia ei. La 15 ani cred că mai degrabă este vorba de teribilism. Partea tristă este că un conflict între copii a fost gestionat prost de către adulți. Avalanșa de reacții pro și contra a adunat, poate, ceva capital politic pentru unii oameni mari. Pe copii însă i-a aruncat într-o mocirlă urât mirositoare în care au toate șansele să se bălăcească mult și bine, poate și când vor deveni adulți.  Și ca o demonstrație a imaturității celor care ar trebui să fie copți la minte de ceva vreme, astăzi la televizor, o duduie al cărei nume nu îl știu (dar pe care am mai văzut-o de câteva ori vorbind în calitate de jurnalistă), a apărut cu un tricolor așezat frumos în diagonală (așa cum au primarii la festivități). Dacă femeia ar fi vorbit despre subiect, ok, suntem o țară liberă și fiecare are dreptul la opinia sa. Dar nu a fost așa… așezată comod domnița povestea de zor despre soții Prigoană… Oameni buni… ce-are sula cu prefectura? Sau mie chiar mi-a degerat creierul și nu mai înțeleg?

Acum că m-am “răcorit” (ciudată metaforă mai găsesc și eu) vă doresc weekend fain. Viața merge înainte indiferent de anotimp, de cum e timpul… sau sunt timpurile.

Sursa foto.

Ultimul sfârșit de săptămână a fost unul cu o dispoziție schimbătoare (ca și vremea de afară). O fi astenia de primăvară cea care face să îmi fie mai tot timpul somn? Nu știu… Cert este că în weekendul care nu de multă vreme a trecut, am spus pas unor activități interesante pe care le aveam în plan și m-am dedat la seriale și la bântuit aiurea pe internet. N-a fost chiar fără folos. Am aflat de exemplu că oamenii au tot felul de fobii, care mai de care mai ciudate și despre a căror existență nu știam nimic. M-au amuzat pentheraphobia (frica de soacră), xantofobia (frica de culoarea galben sau cuvântul “galben”), dar mai ales consecotaleophobia (frica de bețigașele folosite pentru  mâncarea chinezească). Eu ce să zic, or fi și fobii din astea…

Aș fi uitat toată povestea despre spaime, dar am descoperit un alt articol despre teamă. Pe scurt, revista Edge, adresează în fiecare an o întrebare fundamentală celor mai deștepți 150 de oameni din lume. Nu mă întrebați pe ce criterii sunt nominalizați aceștia, că nu știu. Ce pot să vă spun este că anul acesta întrebarea a vizat lucrurile de care ei se tem cel mai tare.  Articolul merită citit.

Mie mi-a dat de gândit. M-am întrebat și eu care o fi cea mai mare spaimă a mea. Și nu mă refer la spaimele comune și pe care fiecare le trăim zi de zi.

Fără să fiu vreo înțeleaptă a lumii, îmi permit să îmi dau cu părerea.

Mi-e teamă că omenirea se va stinge. Nu pentru că apocalipse sunt anunțate destul de des la televizor. Mi-e teamă că de mâna noastră va muri. Poate nu într-un viitor căruia să-i fim contemporani, dar dacă lucrurile nu se vor schimba, mult mai repede decât cred că ne putem imagina.

Facem copii tot mai puțini, la vârste tot mai înaintate, îi închidem în globuri de cristal, îi hrănim bio (sau cel puțin așa credem), îi apăram de orice “adiere”, încercăm să luăm asupra noastră orice durere sau orice neîmplinire a lor. Apoi îi trimitem în “arenă”, total nepregătiți, să se lupte cu viața. Sau dimpotrivă, facem prea mulți, deși nu ne permitem să îi creștem decent, îi abandonăm cu o ușurință mai mare decât cea cu care ne aruncăm șosetele uzate la gunoi, îi lăsăm la mila altora sau a societății. Carențele sunt altele, lupta cu viața la fel de grea.

Ne izolăm din ce în ce mai mult. Dramele altora ne lasă indiferenți. Suntem prea preocupați să ne trăim propriile drame. Bucuriile celorlalți nu mai au valoare. Pentru că sunt ale lor, nu ale noastre.

Suntem din ce mai “prețioși”, fericirea nu mai stă în lucruri mici, apreciem tot mai des prețul, nu valoarea. Sau dimpotrivă, nu mai avem nimic de prețuit, trăim la limita subzistenței, iar despre fericire doar am auzit.

Trăim mai mult decât strămoșii noștri, dar murim încet în fiecare zi, pierduți printre frustrări și neîmpliniri, uneori doar închipuiri ciudate ale unor minți mult prea înfierbântate de succesul celor din jur. Sau murim mult prea devreme, răpuși de boli necruțătoare, mereu altele și mereu mai lacome.

Nu spun că lumea s-a împărțit după algoritmul (aproape apocaliptic) descris de mine. Există și oameni care se află între granițele astea două. Dar parcă din ce în ce mai puțini!

Voi ce spaime aveți? Ce ați fi spus dacă Edge v-ar fi pus pe lista celor 150?

Nu prea am timp de scris săptămâna aceasta, dar nu aș vrea să o las să treacă fără câteva rânduri. Mai ales că am o “datorie” pe care vreau să o onorez.

Un articol de numai câteva rânduri a provocat un schimb de replici între mine și un coleg de blogosferă. Nu am dus discuția prea departe promițând că o să răspund într-un articol. Nu ca să îl pun la colț așa cum se temea, ci pentru că în comentarii simțeam că o să pierd esența lucrurilor pe care doream să le spun.

De la o poza banală (circulă probabil mii de astfel de poze pe Facebook), în care greșeala grosolană de ortografie pălea în fața miilor de like-uri și distribuiri (fără ca cineva să o sesizeze) am ajuns să discutăm despre cauzele acestui analfabetism și a proastei educații pe care o primesc unii copii. Eu am dat vina mai degrabă pe părinți, profesori necalificați și anturaj, Dragoș (sper că nu am greșit numele) pe legile care le asigură copiilor o poziție privilegiată față de educatori (aici incluzând părinți și dascăli la un loc).

Nu scriu aici ca să aflu cine are dreptate. Adevărul probabil că se află atât în afirmațiile mele, cât și în a lui, însă mi-a venit în minte citind acel comentariu o sintagmă: dictatura copiilor. Și m-am cutremurat.

Nu știu dacă sunt cea mai potrivită persoana să fac aprecieri pe marginea acestui subiect. Am pierdut de ceva vreme legătura cu școala și cu creșterea unui copil aflat în responsabilitatea mea. Poate doar faptul că am petrecut 17 ani în băncile unor școli, vreo 2 la catedră (da, prin anii ’90, am experimentat și asta după orele de program, cochetând chiar cu ideea de a face o carieră în învățământ) și nu în ultimul rând că am crescut un copil care și-a găsit calea bazându-se pe puterile lui, mă face să cred că am cât de cât habar despre ce și cu ce se mănâncă lucrurile astea.

“… Însă vina nu este nici la şcoală şi nici în familie. Vina este a celor care au luat puterea din mîinile părinţilor şi a dascălilor şi au dat-o chiar celor care ar fi trebuit să fie struniţi, şi anume copiilor…” (Dragoș)

Nu o să mă refer prea mult la școală. O să punctez doar câteva lucruri de care m-am lovit fără să vreau.  Oare de ce niciun dascăl nu ia atitudine față de lucrările de sfârșit de școală copiate la xerox și îmbunătățite doar cu prima pagină, cea pe care scrie numele elevului? Trebuie ca respectivul să ajungă demnitar ca să vorbim de plagiat? Mi s-a întâmplat să mi se ceară o asemenea întreprindere. Mai mult, am fost rugată să redactez corect prima pagină și să schimb cuvântul ABSOLVIRE. Cel care cerea asta era convins că este corect APSOLVIRE. Să adaug că termina clasa a 12-a? Oare de ce o grămadă de profesori și foarte mulți copii (care au în programa școlară informatica) nu au nici cele mai elementare noțiuni de tehnoredactare computerizată? Ce competențe digitale au cei care nu știu să pună spații și virgule și să alinieze un text (mai ales că pentru unele lucruri nici nu ar fi neapărat necesar să înveți reguli, ar fi suficient doar să te uiți și să vezi că nu arată bine)? Cui folosesc referatele scoase de pe internet? Evident doar celor care încasează bani pe listat. Eu una aș intezice referatele frumoase scoase la imprimantă. Le-aș accepta doar pe cele scrise de mână. Poate, copiind pe o foaie de hârtie un text, tot rămâi cu ceva. Nu vreau să vorbesc și despre profesori slab pregătiți sau care știu să se impună doar prin forță (nu despre cea fizică e vorba). Din experiența mea de odată copil știu că am învățat cu drag la materiile la care îmi era drag dascălul, nicidecum la cele la care tremuram în bancă. Nu vreau să povestesc nici despre cei care nu-și înscriu elevii la concursuri pentru că au uitat. Exemple ar fi multe, discuțiile complicate. Am vrut să dau doar câteva exemple de lucruri simple și ușor de remediat.

Despre familie aș vrea să scriu poate ceva mai mult. Aici sunt începuturile dictaturii copiilor.

Nicio lege din lume nu mă poate împiedica să-mi educ copilul. Mă poate împiedica să-l abuzez fizic sau psihic. Atât! Stau și mă gândesc că uneori chiar părinții sădesc sămânța tiraniei. E OK să îi dai unui copil totul, uneori făcând chiar și sacrificii? Din punctul meu de vedere, DA, dar nu fără să ceri ceva în schimb. Atâta vreme cât există doar recompense, nu și îndatoriri, ai pierdut lupta, tu părinte, din start. E OK să îți consideri copilul cel mai și cel mai? Din punctul meu de vere tot DA, e copilul tău și dacă nu crezi în el nici măcar tu, cine să creadă? Dar nu tranșa toate situațiile în care este implicat doar în favoarea lui. E bine să înțelegi că nimeni nu are întotdeauna dreptate, nici măcar copilul tău, iar faptul că uneori greșește, nu îl face cu nimic mai puțin grozav. Din prea multă dragoste greșim uneori făcându-i pe copii să creadă că eșecurile au cauze exterioare lor. Îi învățăm cu bună știință, și de cele mai multe ori fără să fim conștienți că facem rău, să nu își asume faptele lor. Și unii adulți profită de dragostea semenilor lor. Să-i punem la colț pe copiii care speculează dragostea părinților? În nici un caz. Vinovați suntem noi. Și tot noi, din aceeași dragoste oarbă, din lipsă de răbdare sau lipsă de timp ne asumăm uneori lucruri pe care ar trebui să le facă ei.

Nu vreau să fac analize fără valoare despre familie și școală. Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine. Vreau să trag doar o concluzie simplă pe baza unor lucruri cu care într-un fel sau altul m-am intersectat. Dictatura copiilor o instaurează adulții. Din dragoste prost înțeleasă, din nepăsare sau lipsă de profesionalism. Nu am fost întotdeauna un elev model și nici un părinte perfect, am încercat doar să mă folosesc de un bun simț pe care nu l-am dobândit din naștere (cum zice Dragoș) ci în cei 7 ani de acasă. Și mai cred cu tărie că libertatea (cea acordată copiilor, că despre asta vorbim) e mai buna decât restricțiile severe. E mai ușor să gestionezi lucruri pe care le știi, decât cele care ți se ascund. Și cu puțin efort și un pic de diplomație lucrurile nu vor scăpa de sub control.

La final, tocmai pentru că trăim într-o societate defectă, ar trebui să punem noi mai mult preț… pe noi. Stăpînii noştri din toată lumea (am citat) vor fi și mâine acolo,  poate și anul viitor. Iar să aștepți (ce?), să accepți pur și simplu sau să te resemnezi, nu cred că e o soluție sănătoasă.

Nu îmi propusesem să scriu astăzi pe blog. Nu pentru că nu ar fi fost vremea sau aș fi în pană de inspirație. Pur și simplu ieșirea din lene despre care am scris într-un alt articol, nu s-a produs așa cum îmi propusesem, organizat și treptat. Conform celebrului proverb care ne îndeamnă să fim atenți ce ne dorim, lucrurile s-au precipitat și la mine dintr-o data. Îmi doream puțină adrenalină… o am! De ce totuși mă opresc pentru câteva clipe din rezolvarea unor task-uri care au devenit urgente? Păi…

La firma la care lucrez s-a scos un post (sau două?) la concurs. Reclamă la radio și TV, chiar și pe Facebook. Normal că în vremurile astea tulburi doritori de o slujbă sunt mulți. Intră în birou o doamnă să se programeze pentru interviu. Nu era prima și probabil că nu mi-aș fi ridicat ochii din monitor dacă nu ar fi venit lângă mine să mă salute, de data asta pe mine personal. În prima clipă nu am recunoscut-o. Poate datorită camuflajului de iarnă sau poate mai degrabă pentru că o știam în Italia. O fostă colegă de acum foarte mulți ani. Mi-am făcut câteva minute libere ca să putem schimba câteva vorbe (nu câte aș fi vrut). Mi-a spus că mă citește. Știam. Și mi-a repetat o întrebare pe care mi-a pus-o și într-un comentariu. “De ce nu scrii despre Călan?” Oare de ce nu scriu? Pentru că va trebui să umblu din nou în cutia cu vechituri? Pentru că nu știu cât de interesantă pentru alții este o poveste veche și pe deasupra și tristă? Sau pentru că prefer să am mai degrabă amintiri doar despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo, nu despre locul în sine?

De dragul Anei, voi scrie câteva cuvinte.

Cruda realitate

Combinatul numit atunci “Victoria” a fost primul loc în care am muncit. Terminasem școala, una în care învățasem despre mașini cu comandă numerică, făcusem practică la o uzină mare din Brașov, Hunedoara în care locuiam, deși cenușie și murdară, era încă “pe val”. Primul meu loc de muncă avea să mă ducă într-un loc cum nu îmi imaginasem că exista. Uzina parcă era desprinsă dintr-un film de epocă, mirosea urât, iar când ajungeam acasă arătam ca și când aș fi venit de la sapă. Orașul, cel nou, la vreo 2 kilometri de combinat, sărac, anost și cu o mare problemă: program de apă rece. Salarii ciuntite din cauză de plan nerealizat, iar mai târziu, după revoluție, plătite cu mari întârzieri. Birouri anoste, iarna neîncălzite. Sau mă rog, încălzite de câte o sobă improvizată în care băgam cocs cărat de la furnal în coșul de hârtii. Așa că ani de zile ținuta noastră la birou a fost pufoaica, obținută cu greu pentru că personalul TESA nu avea dreptul să primească așa ceva. Maii târziu, pentru că lucram în clădirea cu direcțiunea și pentru că aveam calculator în birou, am primit dezlegare la un radiator. Ca să nu se strice computerul, nu ca să nu îngheț eu. Ingredientul cel mai greu de digerat din toată povestea asta era însă naveta. Doar 12 km pentru care trebuia să iau autobuzul (singurul) cu o oră înainte de începerea programului. Știți cum au arătat primele mele dimineți de om în câmpul muncii? Mă trezeam la 5 și plângeam 10 minute întrebându-mă dacă așa va fi toată viața mea. Asta în timp ce socrul meu îmi făcea cafea și îmi punea  pachet pentru la muncă. Apoi mulțumeam cerului că numai cu câțiva ani înainte, uzina își modificase programul și schimbul I nu mai începea la 6. Nu știu cum ar fi fost să mă trezesc de la 4.

În toată atmosfera sumbră, ca o consolare, muncitorii spuneau că fonta de la Călan s-a folosit la construcția Turnului Eiffel și se bucurau că în oraș se prind sârbii la televizor. Erau obișnuite vizitele pe care le făceam colegilor localnici pentru câte un meci sau pentru filmski maraton. Slabe consolări. Munca celor de la furnale și cocserii era grea și se desfășura în niște condiții de nedescris. Imaginați-vă oameni negri din cap până în picioare, doar ochii amintind despre ei ca sunt ființe vii.

Ar fi putut fi altfel?

A existat și o perioadă pentru care sunt recunoscătoare. Pentru că atunci am învățat lucruri care m-au ajutat mai târziu. O întâmplare fericită m-a adus într-o echipă care se ocupa de tot felul de studii necesare noilor investiții. Prețul a fost imens. Luni de zile în care munceam și 16 ore pe zi. Pe bani puțini pentru că legea zicea ca numai 40 de ore suplimentare se pot plăti. Dar am crezut cu tărie că merită și că lucrurile ar putea fi altfel pentru Călan. Nu a fost așa. Construcția liniei de de turnare a tuburilor din fontă ductilă, pentru care statul a cheltuit milioane de dolari, a fost oprită când era 75% realizată. Unii spun că ar fi existat interese ca ea să nu funcționeze vreo data. Eu nu știu decât că lucrul ăsta a fost bomboana de pe colivă.

Astăzi

Praf și pulbere. Din Victoria de altă dată nu mai există mai nimic. Nici măcar hoții de fier vechi nu o mai bântuie. Nu mai au ce fura. Orașul este unul aproape mort. Aproape, pentru că marea majoritate a localnicilor au câte un teren agricol în preajma lui.

***

Poate ați aflat de ce mi-a fost atât de greu să scriu. Singurele amintiri frumoase le am despre oamenii cu care am lucrat. Din păcate, doar din când în când mă mai întâlnesc cu câte cineva. Am plecat pe rând și ne-am risipit în 4 zări.

Sursa foto.