Modest, asimetric, cam chel într-o parte. Nu mi-l mai amintesc în cel mai mic amănunt, dar cât de mare ar putea fi un brad care încape în portbagajul unui Trabant? Aproape că uitasem de el în anul acela. Ajunul Crăciunului îl adusese în prim plan în ultimul moment. Era al doilea brad din viața copilului meu și, probabil, primul pe care urma să îl conștientizeze. Cumva, se asorta perfect cu apartamentul în care locuiam și care nu era deloc pregătit de sărbătoare. Perdelele nu fuseseră încă agățate la geamuri, blatul de tort, cam necrescut și puțin ars, aștepta să fie umplut, sub pom urma să pun doar o păpușă și câteva portocale. Noroc că îmi reușiseră sarmalele. Niciodată nu mi se întâmplase să fiu prinsă pe picior greșit. Din puținul pe care îl aveam, reușeam, de fiecare dată, să încropesc de toate. Adunasem într-un caiet rețete de prăjituri la care era de ajuns un ou, casa era lună, deși singurul detergent pe care îl aveam era soda adusă de socrul meu din combinat, izbuteam cumva, pe sub mână, să cumpăr carne și cafea, pândeam zile întregi la magazinul “7 Pitici” momentul când “se băgau” jucării chinezești. Migăleam nopți la rând podoabe pentru pom, dichiseam cu o răbdare de fier platouri cu aperitive, coceam târziu, după miezul nopții, cu speranța că flacăra cuptorului nu se va stinge. Nu mă plângeam niciodată că sunt obosită. Eram tânără, aveam un copil și îmi doream ca totul să fie perfect.
De ce era acum, altfel? Pentru că în calendar scria 24 decembrie 1989.
Aflasem despre întâmplările de la Timișoara încă din prima zi (o colegă avea fiul student acolo), iar despre cele de la București chiar din seara de 21, de la o mătușă prinsă în vâltoarea evenimentelor pentru că, la manifestația de la prânz, își pierduse cheile. Ascultasem cu înfrigurare “Europa Liberă”, iar la birou, în dimineața zilei de 22, așteptasem țârâitul telefonului cu sufletul la gură. Colegii de la “Producție”, singurii care aveau o linie pe care se putea comunica cu orașul, ne anunțau, din când în când, ce se mai întâmplă la Hunedoara. Cumva, toată lumea aștepta ca de acolo să se dea semnalul. Călanul (locul unde munceam eu) nu avea aceeași atâta forță ca mamutul din orașul învecinat.
N-o să vă povestesc despre desfășurarea evenimentelor. O să vă spun doar că am ajuns acasă spre seară, o dată cu soțul meu. Eu îmbrăcată în pufoaică (era ținuta mea de lucru, deși munceam într-un birou, unul fără căldură ați înțeles), el în uniforma Gărzilor Patriotice. Eu îmi abandonasem paltonul ca să pot să mă strecor mai ușor până în locul unde se adunase toată suflarea, el primise hainele kaki și instrucțiuni clare să îndemne oamenii să protesteze, dar să nu distrugă. Eram fericiți. Se întâmplau lucruri la care visam de multă vreme.
Fericirea avea să dureze doar până la miezul nopții. La primul sunet al sirenei (lucru ciudat la acea oră), soțul meu s-a ridicat și a plecat. La puțin timp după aceea au început să se audă focuri de armă.
Ce s-a întâmplat cu adevărat, cine a tras (dacă a tras cineva sau dacă a fost doar o iluzie care a declanșat un război imaginar) nu știm nici astăzi. Mi-a rămas însă amintirea celor două nopți de coșmar în care a lipsit de acasă. Știam că el este într-o unitate militară, lăsarea întunericului dădea tonul rafalelor de puști automate, iar eu le număram până în zori cu inima strânsă. Nu, nu are certificat de revoluționar, deși alți colegi de “fapte” au obținut unul. Nu a cerut niciodată un lucru care a considerat că nu i se cuvine.
Dar să revin la 24 decembrie. Venise în zori, teafăr și nevătămat. Urma să meargă înapoi peste două zile, dar în clipa aceea nimic nu mai conta. Eram împreună, duceam acasă, unde ne aștepta copilul nostru, bradul, iar în suflet purtam o mare de speranțe. Zâmbeam și ni se părea incredibil că mergeam cu mașina în duminica în care nu aveam drept de circulație și că la pompa de benzină ni se spusese că putem să alimentăm cât dorim. Nădăjduiam că totul se va termina repede și ca vom respira prin fiecare por, în curând, libertatea pe care ne-o dorisem. Și spun din nou că eram fericiți. Și naivi mai adaug de astă dată.
Ce s-a întâmplat între bradul de atunci (căruia nu am îndrăznit să-i aprindem luminile, de frică că vreun terorist ne-ar putea repera) și cel pe care o să-l împodobesc doar peste două zile? 24 de ani de viață. Cu bune și rele, cu inflație galopantă și momente în care am rămas fără loc de muncă (cei doi coloși industriali s-au năruit încet, încet, până nu a mai rămas nimic din ei), cu aproape strigătul “mă schimb sau mor”, cu schimbări radicale și noi începuturi, cu speranțe care s-au stins, dar și cu altele care le-au luat locul celor vechi. Poate am fost norocoși că lucrurile s-au așezat frumos, poate că am muncit pe brânci uneori, poate că nu ne-am dorit decât să trăim decent, cert este că, una peste alta, făcând suma acestor ani, rezultatul este unul pozitiv.
Dezamăgiri? Cu siguranță da. De tot felul. Și nu o să vă povestesc nici despre ele în amănunt. Pentru că sunt sigură că le-ați experimentat și voi. În ciuda lor, cu o naivitate care vine mai degrabă din dorință decât din ignoranță, eu cred încă în oameni. Chiar dacă sunt înregimentați în sisteme care nu mai au pentru mine nicio credibilitate. Pentru că i-am întâlnit chiar și acolo unde totul pare putred, pentru că i-am văzut și în locurile în care nu mă așteptam să-i mai găsesc. Omenia nu a murit și nu este pe cale de dispariție. Doar lipsa ei este mai zgomotoasă și mai plină de tupeu, deci în primele rânduri aproape de fiecare dată.
Bradul de poimâine va fi cu siguranță mult mai frumos și mai bogat în daruri decât cel de odinioară. În sufletul lui, căci și brazii de Crăciun au suflet, stă ascuns însă cel de acum 24 de ani. Împreună cu toate câte au fost, bune și rele, și cu speranța că oamenii buni vor domina, cândva, lumea.
Zâmbiți? Nu mă supăr. Lăsați-mă doar să fiu chiar și ultima naivă din Univers.
Alte povești despre brazi găsiți aici. Acest articol nu este doar un pretext pentru joaca de luni a clubului psi. Se vrea și un modest omagiu, stângaci este adevărat, adus celor care în acel decembrie au murit. Naivă, din nou, voi spune că nu degeaba.
N-am ascuns niciodată că sunt o persoană curioasă. Și nu mă refer la curiozitatea aceea în sensul bun, cea care duce lumea înainte și care ne face să descoperim lucruri noi și să progresăm. Nu că mi-ar lipsi asemenea manifestări, dar de data asta vreau să vă povestesc despre altceva. Despre momentele în care vreau să știu anumite lucruri doar așa, pentru că mă incită misterul în care sunt învăluite și pentru că mi-au pus moara gândurilor în mișcare. Partea interesantă este că, deși la final deslușirea acelor tainei nu mi-ar aduce niciun beneficiu și probabil nicio revelație, eu parcă tot aș vrea să știu despre ce este vorba. 
), iar întâlnirea noastră din offline a fost o adevărată încântare, iar în al doilea pentru că întrebările sale se leagă oarecum de un subiect despre care aveam de gând să scriu. Adică, de relația mea cu alți bloggeri și cu cititorii.
Comentarii recente