În cuget şi-n simţiri?

solidaritate

Aşa cum era de aşteptat se vorbeşte astăzi despre unire, solidaritate, renunţare la orgolii, reparaţii morale, clipe istorice, angajament. Am stat câteva clipe şi m-am gândit dacă această unire în cuget şi-n simţiri, de care suntem atât de departe, este un lucru la care putem să sperăm. Şi dacă nu cumva, înainte de a ne uni în jurul unor mari idealuri sau încercări (lucru posibil căci în momente de mare cumpănă am dovedit că putem), nu ar trebui să cultivăm ideea de solidaritate la nivel mic, în viaţa de zi cu zi. Nu o să-mi pun ochelari negri şi nu o să scriu că suntem total nepăsători. Viaţa mi-a dovedit, din fericire, că oamenii pot să-şi întindă mâna și că la vedere sau din umbră şi tăcută omenia nu a dispărut.

Read More

Cin’ se ia cu mine bine

respectDacă tot s-a dezmorţit un pic pe afară (-2 grade, deci căldură mare deja) m-am gândit că ar fi cazul să ies şi eu din amorţeală. Care amorţeală? Aia pe care am instaurat-o încă de luni, colorând cu roșu în calendar semne de unică și mare sărbătoare (una fără nicio legătură cu Revelionul și Sfântul Vasile ci mai degrabă cu deschiderea oficială a sezonului de lene, sezon care se va încheia mâine).

Bilanțuri am sps că nu fac, iar de la rezoluții mă abțin. Şi-atunci? Ce ar fi mai potrivit de așternut pe foaia virtuală în această zi de început de an? Poate câteva gânduri despre cum mi-ar plăcea mie să se poarte oamenii care îmi vor ieşi în cale şi cu care, într-un fel sau altul, voi relaţiona.

Read More

De la naftalină

book,-dust-188673

Anul trecut pe 1 ianuarie v-am invitat la joacă şi sunt convinsă că cei care mă mai citesc şi după atâta vreme îşi amintesc. Pentru cei mai noi cititori (căci sunt convinsă că există şi din aceştia) sunt datoare cu o explicaţie: mai mulţi oameni am scris o poveste care se găseşte aici. Povestea anului 2013, cel care tocmai se încheiase.

Am citit pe nerăsuflate ce s-a scris atunci (şi vă mărturisesc că am avut puterea să nu deschid documentul deloc până acum), am zâmbit şi m-am încruntat, am încercat să îi ghicesc (nu întotdeauna cu succes) pe scriitori, am trecut în revistă bucurii şi tristeţi, filme şi cărţi, realizări şi dezamăgiri, gânduri pentru 2014, cel care atunci începea şi uite, parcă prea repede, mâine se va sfârşi.

Read More

Doi

2years-happy-birthdayDoi! De data asta fără statistici și fără să analizez ceea cea a fost. Doar cu întrebări:

E mult? E puțin? Aș fi putut mai bine? Cât de importante sunt bucuriile pe care mi le-a adus blogul? Și cât de amare dezamăgirile?

Și cu un gând bun pentru toți cei care poposesc, din când în când, aici: să ne citim cu bine!

 

 

99 probleme… de fapt 31 (titlu de împrumut)

wordle-problems-000Constat, nu că nu aş mai fi făcut-o şi cu alte prilejuri, că fructul oprit este de departe cel mai apetisant şi cel mai râvnit. De ce spun asta? Pentru că toată săptămâna trecută, în condițiile în care nu am dispus de  niciun pic de timp liber, am avut  o poftă nebună de scris, iar astăzi, când aș putea să mă ocup de blog, navighez aiurea pe internet și îmi găsesc tot felul de scuze, una dintre ele fiind că subiectele care îmi sunt în minte nu mai sunt de actualitate. Și totuși… Așa cum am mai făcut și cu alte ocazii, împrumut un titlu (de data asta de la Anca) și voi scrie despre lucrurile care mă enervează. Anca a împrumutat și ea titlul unei melodii și la final a adunat doar 50 de probleme. Ia să vedem, mie câte îmi vor ieși? Read More

Sunt pe aici

Sunt pe aici, în fiecare zi în faţa montorului, cu o conexiune la internet care merge excelent, dar ancorată în offline mai mult decât am fost vreodată în ultimii ani.

Sunt pe aici, numărând zâmbete, cadre, zile şi ore până la termene limită, ignorând numărul de unici, de like-uri sau de  comentarii nedorite care ajung (tot mai multe) în spam.

Sunt pe aici şi zilnic trec pe lângă mine lucruri despre care, dacă timpul mi-ar permite, aş putea să scriu pe blog. Cele mai multe dezamăgitoare pentru că mi se pare că traversăm o perioadă în care cuvântul s-a transformat într-o armă letală care ucide  uneori dintr-o singură lovitură, alteori puţin câte puţin, singurele lucruri care nu se pot cumpăra cu bani: adevărul, speranţa şi încrederea.

Read More

Premianţii fără premii

premiantiiLa ora la care vă scriu, în Deva, într-un loc pe care toată lumea îl numeşte “la cal” (pentru cei care nu cunosc oraşul, în faţa Casei de cultură, lângă statuia lui Decebal) câţiva oameni robotesc de zor. Instalează o instalaţie de sonorizare, aşează cu grijă câteva steaguri tricolore, se asigură că totul este aşa cum îşi doresc şi aşteaptă să se facă ora 11. Fac acest lucru de destulă vreme şi cei mai mulţi locuitori ai Devei ştiu că urmează să se întâmple “Premianţii fără premii“.

Dacă vă întrebaţi ce se ascunde în spatele acestui nume, aflati că este vorba despre o manifestare care are loc în fiecare sâmbătă şi despre care Dan Terteci, iniţiatorul ei, spune cam aşa: “Premianții fără premii propune să redescoperim spațiul public pe care îl împărțim între noi. Este o încercare temerară de a arăta lumii că avem valori și că noi, societatea, în afara cadrului instituțional, le zărim, le vedem și le mulțumim pentru ceea ce fac pentru noi.” Premiul este unul simbolic: o diplomă pe care semnează toţi cei prezenţi (oameni care au venit special să asiste la eveniment sau simpli trecători care se opresc câteva clipe din treburile lor), o insignă şi un buchet de flori tricolor.

“Ce mare lucru? O mână de oameni, o diplomă şi o poză de grup cu un tricolor.”, aţi putea spune. Ei bine, dacă acesta este primul vostru gând, vă spun că aparenţele sunt înşelătoare. Şi ata pentru că, sâmbăta trecută am fost prezentă acolo în calitate de premiant şi pot să vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că încărcătura emoţională a momentului depăşeşte orice mi-am imaginat.

Am primit premiul pentru Semn SPRE carte, iar cei veniţi acolo să îmi fie alături, oameni dragi mie sau doar nişte nescunoscuţi pe care îi vedeam pentru prima oară, au adus cu ei cărţi pentru proiectul din care mulţi dintre voi sunt parte. Multe, încă nu ştiu câte pentru că săptămâna care a trecut a fost, pentru mine, una infernală (de aceea am şi amânat atât de mult scrierea acestui articol).

4000-1

Vă povestesc toate aceste lucruri nu ca să mă laud, deşi voi recunoaşte că faptul că mi-a oferit acest premiu a fost măgulitoar. Vreau să vă spun doar că Semn SPRE carte a devenit şi mai cunoscut, că am primit buchetul tricolor şi în numele vostru, al celor care aţi fost şi sunteţi alăruri de acest proiect şi că, începând din 15 septembrie, vă invit să reluăm lucrurile de acolo de unde le-am lăsat la începutul vacanţei. Vă propun să scriem (pentru a-l promova) pe marginea unui subiect care va deveni, în curând, de actualitate: “Prima mea zi de şcoală” şi să îmi semnalaţi locuri în care să trimitem cărţile adunate peste vară. Am putea face acest lucru în săptămâna 15-21 septembrie.

Vă mulţumesc tuturor şi le mulţumesc de asemenea celor care mi-au acordat premiu sau au ales sa petreacă o oră din viaţa lor împreună cu mine ca parte dintr-unul din cele mai emoţionante momente din viaţa mea.

Visul unei nopți de vară

summer nightDupă cum ştiţi cei mai mulţi dintre voi, în perioada aceasta din an îmi petrec nopţile de sâmbătă spre duminica la muncă. Mai mereu la o nuntă. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea care a trecut, lucru obişnuit deci, doar că undeva după miezul nopţii, într-una dintre scurtele clipe de răgaz, mi-am permis să visez. Şi unde m-ar fi putut duce gândul altundeva decât… tot la o nuntă? Una fără firmă de amenajări angajată, fără cameraman și cu doar două poze color, neurmată de trash the dress, dar cu DJ (lucru rar la acea vreme, dar nu s-ar fi putut să fie altfel pentru că mirele avea deja microbul acesta în sânge și îl mai are și acum). Am visat și am am constatat că unele amănunte au început să se estompeze. Timpul nu este blând cu toate cele care s-au întâmplat cândva. Mi-am reamintit puține amănunte despre petrecere și dans, dar am revăzut aievea partea de început a evenimentului, ploaia scurtă de vară, florile superbe aduse de un invitat care locuia la Codlea și faptul că toată lumea a pornit spre Starea Civilă din aceeași casă, fără tradiționalii (atunci, dar și acum, lăutari). Așa cum mi-am reamintit și bucuria de a se fi reușit să obținem încă o oră în plus peste cea la care ar fi trebuit să părăsim restaurantul (în vremurile acelea 22.00 era ora la care se dădea stingerea) și tortul diplomat (banal acum, o delicatesă rar de găsit atunci). Și, bineînțeles, mi-am reamintit emoțiile. 27 iulie 1985. Când au trecut 29 de ani?

Read More

În derivă?

beacon2-1024x685Am evitat să mă avânt în discuţii despre recent încheiatele examene de capacitate şi bacalaureat. Nu că nu mi-ar păsa şi nu m-ar intrista procentele ruşinoase despre care aud de ani buni, dar pur şi simplu am cam pierdut contactul cu şcoala de ceva vreme. Nu mai ştiu ce şi cum se studiează, care este astmosfera, care sunt pretenţiile. Fără să vreau însă, o grămada de informaţii şi reacţii au venit ca un tăvălug peste mine. Un proaspăt absolvent de liceu îmi spunea că i-a picat la examen ceva ce nu se aştepta. Serios? Era cumva vorba despre un concurs de “hai să ghicim ce ne dă” sau ar fi trebuit să te aştepţi să ai orice subiect din materia pe care ai avut-o de studiat? Un altul, cu o oarecare tristețe în glas, mi-a vorbit despre faptul ca nu va lua o nota foarte mare la Română. A luat 9,15. Notă mică în comparație cu zecele de la Matematică. Două cazuri reale, două moduri diferite de a vedea lucrurile și așteptări diferite. Asta în noinaul de perle (mai mult sau mai puțin reale) care au înegrit paginile publicațiilor (fie ele și vituale) și de acuzații aduse sistemului, profesorilor, copiilor, materiei predate la școală sau mai știu eu cui.

Read More