Uneori poate fi al naibii de greu, îmi spuneam luni dimineață prinsă între grimasa unei dureri provocate de un accident stupid și un zâmbet venit o dată cu un dar neașteptat și mai mult decât surprinzător. De fapt greutatea nu venea de la cele două stări pe care, de voie de nevoie, le trăiam concomitent (cu avantaj clar al primei dintre ele) ci de la micul haos în care încercam să pun puțină ordine. Ce să fac mai întâi? Să răspund la mail, la telefon sau persoanei de pe messenger? Și care dintre cei doi oameni din fața mea ar trebui să aibă prioritate? Înțelegeam, cumva, că oricâtă bunăvoință aș avea, ceva va trebui sacrificat. Dar ce?
Nu aș fi scris despre acest episod (obișnuit de altfel) pe care l-am gestionat în cele din urmă, dar ceva mai târziu, în autobuzul care mă ducea spre casă, m-am trezit extrapolând întâmplările zilei care aproape se încheia și întrebându-mă cât de dispuși la a sacrifica ceva suntem atunci când vrem să ne împlinim un vis, să atingem un țel sau pur și simplu să onorăm un angajament pe care l-am făcut cuiva. Și dacă suntem, ce sacrificăm?
Timp? Cred că este pe primul loc și cel mai la îndemână. Vom trage de noi încă un sfert de oră și încă unul, vom mai bea o cafea în timp ce o să ne promitem că peste cinci minute vom pune armele jos și ne vom relaxa, vom încălca promisiunea făcută doar pentru a face o alta puțin mai târziu, aproape identică, pe care, cel mai probabil, o vom ignora ca și pe cea de dinaintea ei.
Bani? Aici lucrurile se complică. De obicei spunem că investim. În educația noastră (care se dovedește a fi teribil de scumpă), în “unelte” ajutătoare sau în lucruri banale (cum ar fi o simplă cursă cu taxiul) care să ne lase mai mult timp liber pe care să putem să-l sacrificăm.
Comoditate? Cât de greu sau de ușor este să renunțăm la tabieturi, la rutina zilnică și la micile plăceri? Generic, definim toate aceste lucruri ca aparținând zonei de confort personal. Se spune că obișnuința este o a doua natură și nu pare ușor să renunțăm la traiul nostru călduț pentru a face loc unor deprinderi noi. Și totuși… reușim până la urmă să ne (re)organizăm, să renunțăm la câte ceva și să ne mobilizăm.
Oameni? Poate acesta este cel mai delicat aspect. Îi neglijăm pe cei apropiați (sperând că ei ne vor înțelege visurile, țelurile sau obligațiile), zâmbim și comunicăm mai puțin, ne adâncim în muncă și ne promitem că într-o zi, când lucrurile vor intra pe un făgaș bun, le vom acorda toată atenția pe care o merită. Când va veni acea zi și care este definiția exactă a făgașului bun, nu știm. Asta ca să nu mai vorbim că ar putea exista o parte și mai dureroasă a acestui sacrificiu, aceea când încercăm să ne facem loc cu coatele fără să ne pese de cei din jurul nostru și când nimic nu mai contează în afara interesului propriu. Sună urât, dar din păcate se întâmplă atât de des.
Am început să scriu acest articol luni. Câteva rânduri pe care le termin de așezat pe foaia virtuală doar astăzi, miercuri. Nu am făcut încă contabilitatea sacrificiilor din ultima vreme și nici nu m-am întrebat dacă ele merită sau nu. Un lucru este însă clar: blogul meu a fost printre lucrurile pe care le-am trecut pe planul doi. Și, cel mai probabil, nu a fost singurul.
Cât de dispuși suntem să facem sacrificii pentru a putea merge pe un drum ce duce spre o direcție care ni se pare a fi cea bună? Ce merită sacrificat și ce ar trebui să fie ferit de acest tăvălug? Există lucruri pe care le putem obține ușor și fără să fim nevoiți să renunțăm la altele?
alegere, eșesc, renunțare, sacrificiu, succes
orice, dar iubirea trebuie să rămână neatinsă.
cum stai cu “sechelele” de la accident?
Durerile aproape au trecut. Glumele referitoare la incident par însă că nu au sfârșit.
m-am abţinut şi eu, să ştii. dar în realitate mi-a venit să râd. mi te şi imaginam.
când era mic, nepotul meu spunea cu mare aplomb: “lămţime” în loc de înălţime iar noi, cai zăbăuci, am preluat repede cuvântul care şi astăzi are o groază de sensuri pentru noi. ai fost, aşadar la lămţime?
La lămţime, dară!
Și încă ce lămţime! :))
Nimic nu se obtine usor. Cel putin pentru mine asa a fost. Am sacrificat timpul petrecut cu familia pentru o slujba indeplinita corect. Nu am putut sa ma fofilez niciodata. Trebuia sa stau, am stat. Trebuia sa vin sambata si duminica, am venit. Nu trebuia sa-mi iau concediu, nu imi luam. Datoria este datorie.
Pentru pasiunile mele am sacrificat somnul. Plimbarile. Socializarile.
Îmi este cunoscut fiecare dintre cuvintele tale.
Cel mai greu este că ne sacrificăm uneori însăși viața, rămânând numai cu iluzia trăirii!
Alteori ne sacrificăm parte din familie, ea înțelegând sacrificiul acesta, dar putem ajunge să fie prea târziu ca să ne mai acoperim datoriile față de aceasta. Rămânem cu gustul amar al neîmplinirilor, al întâlnirilor pierdute în contrapartida unor alte țeluri, al timpului pe care-l puteam ferici împreună!
Când ajungem să contabilizăm toate acestea, oare cum va înclina balanța? Oare ce am considerat a fi bine a fost cu adevărat așa?
Mugur, adaugi și mai multe întrebări la care nu am răspuns. Încă mă amăgesc cu ideea că uneori nu simt aceste sacrificii. Și mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu le-aș face. Oare amarul nu ar fi și mai amar?
Cred ca ar trebui sacrificat cate putin din fecare , insa asta este o utopie…Grav este ca lucrul cel mai sacrificat , de obicei , este familia.Care nu intelege lipsa de atentie …si apoi timpul…Din pacate , gandesc eu , un lucru bine facut nu se poate face fara sacrificii.
Tu vorbești despre echilibru, starea aia pe care o caută fiecare dintre noi. Și este atât de fragilă și de subțire linia pe care mergem uneori…
Tocmai asta precizam : ca este utopie sa spui ca esti pe linia de mijloc…nu cred ca se poate si tocmai de aceea un lucru este in detrimentul altuia.
Cel mai vinovată mă simt pentru că-mi sacrific prietenii, că nu le răspund pe măsura dăruirii lor de sine către mine. Îmi sacrific și confortul personal, dar asta pentru că așa am ales și nu mai pot schimba nimic, alternativa fiind încă mai greu de suportat. Sacrificiile pe care le fac sunt însă prea puține față de ceea ce (ar trebui să) pot face. Încă sunt egoistă.
Cred că acesta este cel mai grav sacrificiu, al oamenilor din jurul nostru. Uneori însă mă gândesc că este mai important să le oferi timp de calitate, decât perioade lungi și lipsite de orice fel de substanță.
noi, eu si sotul, am facut o lista cu ce avem de sacrificat si ce suntem dispusi sa sacrificam pentru a merge inainte. pentru ca am inaintat doar foarte putin trag concluzia ca nu prea am fost dispusi sa sacrificam.
imi place ca ai pus in capul listei timpul si nu banii.
cat despre oameni, eu nu cred ca sacrificam prieteniile, doar cernem amicitiile atunci cand urmarim un drum. prietenii ne raman alaturi orice ar fi. eventual pornesc alaturi de noi pe acelasi drum, de ce nu .
Cred că timpul este cel mai ușor de sacrificat pentru că este un dat la îndemâna oricui. Banii îi ai sau nu… Cât despre liste… nu am făcut niciodată una. Cred că s-au scris singure.