N-am ascuns niciodată că sunt o persoană curioasă. Și nu mă refer la curiozitatea aceea în sensul bun, cea care duce lumea înainte și care ne face să descoperim lucruri noi și să progresăm. Nu că mi-ar lipsi asemenea manifestări, dar de data asta vreau să vă povestesc despre altceva. Despre momentele în care vreau să știu anumite lucruri doar așa, pentru că mă incită misterul în care sunt învăluite și pentru că mi-au pus moara gândurilor în mișcare. Partea interesantă este că, deși la final deslușirea acelor tainei nu mi-ar aduce niciun beneficiu și probabil nicio revelație, eu parcă tot aș vrea să știu despre ce este vorba.
O să-mi spuneți că până și pisica a intrat în necaz datorită curiozității sale. De parcă eu nu aș știi lucrul acesta… Dar nu mă ajută. Asta cu a fi sau a nu fi foarte curios cred că ține de mecanismele mele interiore. Și în plus, dacă stau să mă gândesc bine, aceste mecanisme cred că funcționează din plin la toată lumea. Sau greșesc?
Dar să trecem la lucruri concrete. Căci teoria, neaplicată, cu siguranță nu ajută la nimic. Nici aplicarea ei, în cazul acesta, nu va ajuta la ceva, dar iar mi-am amintit despre o întâmplare și trebuie să vă povestesc despre ea.
Când am lansat ideea Semnului SPRE carte am deschis și un document în care invitam cititorii să facă sugestii de lectură pentru viitorii beneficiari ai proiectului și să îmi spună dacă ar dori să se implice în această intreprindere. Mi s-a părut a fi folositor (și s-a dovedit că am avut dreptate, datorită lui am pornit cu încredere la drum). Mulți îl cunoașteți, dar poate după ce l-ați accesat și completat nu ați mai intrat să vedeți ce se mai întâmplă pe acolo. Ei bine, la un moment dat, la poziția 89 din lista de recomandări, am primit un comentariu. În mod normal l-aș fi șters. Nu îi era locul acolo și se și abătea ușor de la subiect. În plus, nici nu agreez intervențiile anonime. Chiar dacă un simplu nickname nu spune mare lucru despre cel care se află în spatele lui, prefer această variantă. De data asta erau doar cuvinte venite parcă din neant. De ce nu am șters? Comentariu era scris cu bun simț, ridica niște probleme reale, merita un răspuns și… mi-a stârnit curiozitatea. De fapt discuția a și continuat o vreme (într-o pagină pe care am creat-o special pentru ea în acel document, pe același ton politicos). Iar omul mi-a spus, printre altele, că se va implica în proiect atât cât poate și cât are voie.
Ce ați citi mai sus, a fost doar o introducere. Cel de ale cărui vorbe m-am folosit ca laitmotiv pentru acest articol (dacă mă citește) știe că eu nu-mi ascund gândurile și va înțelege de ce am folosit comentariile sale ca punct de plecare.
Întâmplarea despre care am vorbit mai sus m-a făcut să mă gândesc dacă există lucruri (legale și morale) în care să nu pot să mă implic pentru că nu am voie. Despre partea cu “atât cât pot” nu discutăm. Există o mulțime de limitări care îmi vin în minte și le înțeleg pe fiecare dintre ele. Dar nu “am voie”? Om matur și pe picioarele mele, cine m-ar putea împiedica să fac, în timpul meu liber, exact ceea ce îmi doresc? Pe cine ar putea deranja un gest frumos atât de mult încât să mi-l interzică, iar eu să am motive obiective să mă supun? Mă întreb și vă întreb, poate mie îmi scapă ceva.
M-am gândit în toate felurile. Concluzia primă a fost că există persoane care din motive pe care nu le discut, țin la anonimatul lor. Evident, nu judec pe nimeni. Și înțeleg de ce unii nu vor să fie citiți de colegii de birou sau de familie și că se exprimă cu mult mai liber așa decât atunci când o fac folosindu-și numele real. Nici nu mi se pare ceva rău, atâta vreme cât intervențiile lor (sau articolele de pe blogurile proprii, acolo unde este cazul) se încadrează într-o conduită guvernată de bun simț și care exclude atacurile. Faptul că eu am făcut altfel, este doar alegerea mea. Voi ce părere aveți? V-a tentat vreodată ideea de a fi doar autori anonimi? Citiți bloguri în spatele cărora se află persoane fără o identitate clară? Anonim sau nu? Care este forma de preferat?
32 thoughts on “Anonim”